Radha și Krișna
Fragment din Radha și Krișna, de Chandidas, traducere din bengali de Amita Bhose
Zorile inimii
Într-o zi Hari, fiul lui Nanda, stând la umbra unui copac cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul său Subal:
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac? De ce inima mea e aşa de
înflăcărată? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul care-mi macină fiinţa? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpâneşte.
- Inima ta suferă, îi răspunse Subal. Ce aş putea să-ţi spun mai
mult? O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării ochilor tăi.
- Prietene, ascultă-mă cu luare aminte: voi căuta a-ţi spune pe
înţeles ce se petrece în inima mea; ceea ce văzui făcu să se nască în mine o frământare atât de vie, încât fu urmată pe dată de un soi de tulburare pâcloasă, arzându-mi inima ca o flacără. Arată-mi leacul. Fiinţa mea e prada unui neastâmpăr dureros; nici sufletul nici trupul nu mai cunoaşte o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luând-o spre pădure, pe drumul ce duce la Cetatea lui Brikabhanu, se rătăci; nemaivăzând-o, prinsei a o căuta în multe locuri; una câte una, găsii urmele copitelor ei prin pădurea spre cetate: Dhaboli se amestecase printre vacile altora. Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi pe măsură ce-ţi povestesc, inima mea se umple de tulburare; asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc al cetăţii. Era însoţită de o fată şi ducea, sprijinit de şold, un ulcior de aur; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de mii de lune şi cât de senină era veselia ce i se revărsa de pe chip. O văzui ca prin vis. Făptura-i ca o pâclă împrăştia lumina ce-mi atingea trupul.
O, zeule Jadunatha, spune brahmanul Chandidasa, va veni clipa când vei putea pricepe ceea ce azi e o taină în ochii tăi.
Ea plecă, plăsmuire de aur, lăsându-mă cufundat într-o tulburare fără nume. Era înveşmântată într-un sari albastru, care nu putea să ascundă frumuseţea-i neasemuită, frumuseţe asemănătoare unui fulger ce-mi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau. Cum s-o înfăţişez? Privirile ei fără astâmpăr nu cunoşteau odihna. Purta podoabe mândre şi felurite; o sută de mii de albine alergau după mireasma trupului ei. Când porni, aflai că mersul ei domol era asemeni lunecării lebedei sălbatice. Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au mai văzut o făptură aşa de minunată; clinchetul brăţărilor de la gleznele ei, scoţând sunetul celei de-a cincea note muzicale era dulce ca mierea. Trecând pe drum nepăsătoare, se legăna, se legăna. Îi puteai cuprinde cu mâinile mijlocul subţire ca al leoaicei, cum cuprinzi gâtul unei amfore. Iată dulcea făptură pe care o zăriră ochii mei; când râdea, pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişna, după spusa brahmanului Chandidasa.
O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul. În clipa când mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din juru-mi se risipiră. Mă întorsei aducând-o pe Dhaboli, vaca cea albă. Subal, prietene, mă asculţi oare? Când voi revedea această frumuseţe a lumii? Subal, prietene, mă auzi? Ah! Cine-ar putea înţelege durerea mea? Sunt atât de descumpănit; când, dintr-o dată, îmi amintesc de această minunată întâmplare. Cui aş putea să i-o povestesc? De ieri, un lucru nelămurit, născut în străfundul sufletului meu, îmi chinuie mintea. Nu mai ştiu ce-s foame şi setea; istovul se depărtează de mine când mă întind la hodină; visez mereu acelaşi vis şi ades sufletul meu e cuprins de jale. Ce se află în inima mea mistuită de durere, ţintuită de această săgeată? Fiinţa mea e asemeni unui elefant furios: această stare răstoarnă armonia sufletului meu.
O, prinţ al dragostei, spune Chandidasa, ascultă-mă cu luare aminte: ai s-o vezi din nou, ai s-o atingi cu mâinile tale, nu te îndoi de spusele mele.
Zorile inimii
Într-o zi Hari, fiul lui Nanda, stând la umbra unui copac cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul său Subal:
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac? De ce inima mea e aşa de
înflăcărată? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul care-mi macină fiinţa? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpâneşte.
- Inima ta suferă, îi răspunse Subal. Ce aş putea să-ţi spun mai
mult? O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării ochilor tăi.
- Prietene, ascultă-mă cu luare aminte: voi căuta a-ţi spune pe
înţeles ce se petrece în inima mea; ceea ce văzui făcu să se nască în mine o frământare atât de vie, încât fu urmată pe dată de un soi de tulburare pâcloasă, arzându-mi inima ca o flacără. Arată-mi leacul. Fiinţa mea e prada unui neastâmpăr dureros; nici sufletul nici trupul nu mai cunoaşte o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luând-o spre pădure, pe drumul ce duce la Cetatea lui Brikabhanu, se rătăci; nemaivăzând-o, prinsei a o căuta în multe locuri; una câte una, găsii urmele copitelor ei prin pădurea spre cetate: Dhaboli se amestecase printre vacile altora. Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi pe măsură ce-ţi povestesc, inima mea se umple de tulburare; asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc al cetăţii. Era însoţită de o fată şi ducea, sprijinit de şold, un ulcior de aur; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de mii de lune şi cât de senină era veselia ce i se revărsa de pe chip. O văzui ca prin vis. Făptura-i ca o pâclă împrăştia lumina ce-mi atingea trupul.
O, zeule Jadunatha, spune brahmanul Chandidasa, va veni clipa când vei putea pricepe ceea ce azi e o taină în ochii tăi.
Ea plecă, plăsmuire de aur, lăsându-mă cufundat într-o tulburare fără nume. Era înveşmântată într-un sari albastru, care nu putea să ascundă frumuseţea-i neasemuită, frumuseţe asemănătoare unui fulger ce-mi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau. Cum s-o înfăţişez? Privirile ei fără astâmpăr nu cunoşteau odihna. Purta podoabe mândre şi felurite; o sută de mii de albine alergau după mireasma trupului ei. Când porni, aflai că mersul ei domol era asemeni lunecării lebedei sălbatice. Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au mai văzut o făptură aşa de minunată; clinchetul brăţărilor de la gleznele ei, scoţând sunetul celei de-a cincea note muzicale era dulce ca mierea. Trecând pe drum nepăsătoare, se legăna, se legăna. Îi puteai cuprinde cu mâinile mijlocul subţire ca al leoaicei, cum cuprinzi gâtul unei amfore. Iată dulcea făptură pe care o zăriră ochii mei; când râdea, pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişna, după spusa brahmanului Chandidasa.
O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul. În clipa când mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din juru-mi se risipiră. Mă întorsei aducând-o pe Dhaboli, vaca cea albă. Subal, prietene, mă asculţi oare? Când voi revedea această frumuseţe a lumii? Subal, prietene, mă auzi? Ah! Cine-ar putea înţelege durerea mea? Sunt atât de descumpănit; când, dintr-o dată, îmi amintesc de această minunată întâmplare. Cui aş putea să i-o povestesc? De ieri, un lucru nelămurit, născut în străfundul sufletului meu, îmi chinuie mintea. Nu mai ştiu ce-s foame şi setea; istovul se depărtează de mine când mă întind la hodină; visez mereu acelaşi vis şi ades sufletul meu e cuprins de jale. Ce se află în inima mea mistuită de durere, ţintuită de această săgeată? Fiinţa mea e asemeni unui elefant furios: această stare răstoarnă armonia sufletului meu.
O, prinţ al dragostei, spune Chandidasa, ascultă-mă cu luare aminte: ai s-o vezi din nou, ai s-o atingi cu mâinile tale, nu te îndoi de spusele mele.
Comentarii