Umbre în singurătate
din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână
Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.
Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simţ, obosite fiind toate de ani, şi uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opinteşte puţin şi se ridică de pe taburet, nerăbdătoare şi cu speranţă. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, şi ţaţa Maria îşi reia locul, adâncită în puţinele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.
Ele două însă au avut parte şi de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, şi râdeau amândouă de fericire, dându-şi capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de braţele puternice ale lui Sandu. Cu aceleaşi braţe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăş să se atingă de ele, şi-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, şi de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniştit ţipetele dinăuntru, de unde moaşa şi cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieţi şi-o fată avuseseră împreună, şi s-au gândit că era bine, băieţii duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viaţă. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuşi într-o zi de sus, de pe-o schelă, şi-şi frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meşter cu experienţă, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câştiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.
Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar îşi putu ţine copiii la şcoală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care şi-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să înveţe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvenţă, ea n-avea posibilitatea să-i ţină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneşi - şi se aleseră toţi cu câte o meserie. Aşa se risipiră care-ncotro: cel mare şi fata, la Bucureşti, la fabrică, un băiat, la Ploieşti şi numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă şi câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.
O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraş s-o vadă, că i-au asmuţit împotriva-i nurorile şi ginerele, dar încet, încet, a început să înţeleagă că fiecare avea viaţa, greutăţile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă şi la sfârşit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toţii. Pricepu însă că viaţa, la oraş, se mişca mai repede decât la sat. Îl avea totuşi aproape pe Mircea, băiatul cel mic, şi când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Şi aşa a şi fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie şi nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploieşti, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoţilor bani de îngheţată. Porumbul pe care-l săpa şi culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-şi ia bicicletă sau pantofi. N-a aşteptat vreodată vreo mulţumire căci i s-a părut normal să fie aşa. Peste câţiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea şi ştia că n-avea s-o lase la greu.
În câţiva ani, într-adevăr, bătrâneţea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul ţaţei Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, şi câteodată ameţeala o cuprindea dimineaţa, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereţii bătrâni. Într-o dimineaţă, Mircea o anunţă că ei şi-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un şofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă şi ei o casă a lor, o găsise la preţ bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.
Când îşi reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, şi Andrei o privea, puţin mirat de neputinţa bunicii lui, puţin ruşinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-şi rămas bun de la ea cu o răceală şi neruşinare de străini, şi ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, aşezată pe-un taburet, cu puţinele ei gânduri şi cu umbra pe care-o ignora şi care i se lungea la picioare şi trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se şi chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecaţi la oraş.
Şi-atunci umbra se lungeşte şi mai mult şi se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agaţe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă şi singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii ţaţei Maria n-au ochi şi suflet să vadă suferinţa şi bătrâneţea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.
Notă: Nici un articol sau fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.
Umbra se lungea şi se chircea pe zidul văruit, urmându-şi întocmai stăpâna în mişcări: se opintea puţin, lucru absolut inutil şi caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiş printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea aşa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Şi poate că dacă ar fi avut glas şi-ar fi exprimat indignarea faţă de nerecunoştinţa bătrânei pe care o însoţise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălţarea prin gesturi neînţelese.
Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi ţaţa Maria, în zilele ei nesfârşite şi identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Aşezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să ştie, poziţia clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simţ, obosite fiind toate de ani, şi uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opinteşte puţin şi se ridică de pe taburet, nerăbdătoare şi cu speranţă. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, şi ţaţa Maria îşi reia locul, adâncită în puţinele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.
Ele două însă au avut parte şi de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, şi râdeau amândouă de fericire, dându-şi capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de braţele puternice ale lui Sandu. Cu aceleaşi braţe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăş să se atingă de ele, şi-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, şi de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniştit ţipetele dinăuntru, de unde moaşa şi cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieţi şi-o fată avuseseră împreună, şi s-au gândit că era bine, băieţii duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viaţă. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuşi într-o zi de sus, de pe-o schelă, şi-şi frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meşter cu experienţă, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câştiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.
Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar îşi putu ţine copiii la şcoală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care şi-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să înveţe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvenţă, ea n-avea posibilitatea să-i ţină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneşi - şi se aleseră toţi cu câte o meserie. Aşa se risipiră care-ncotro: cel mare şi fata, la Bucureşti, la fabrică, un băiat, la Ploieşti şi numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă şi câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.
O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraş s-o vadă, că i-au asmuţit împotriva-i nurorile şi ginerele, dar încet, încet, a început să înţeleagă că fiecare avea viaţa, greutăţile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă şi la sfârşit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toţii. Pricepu însă că viaţa, la oraş, se mişca mai repede decât la sat. Îl avea totuşi aproape pe Mircea, băiatul cel mic, şi când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Şi aşa a şi fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie şi nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploieşti, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoţilor bani de îngheţată. Porumbul pe care-l săpa şi culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-şi ia bicicletă sau pantofi. N-a aşteptat vreodată vreo mulţumire căci i s-a părut normal să fie aşa. Peste câţiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea şi ştia că n-avea s-o lase la greu.
În câţiva ani, într-adevăr, bătrâneţea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul ţaţei Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, şi câteodată ameţeala o cuprindea dimineaţa, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereţii bătrâni. Într-o dimineaţă, Mircea o anunţă că ei şi-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un şofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă şi ei o casă a lor, o găsise la preţ bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.
Când îşi reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, şi Andrei o privea, puţin mirat de neputinţa bunicii lui, puţin ruşinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-şi rămas bun de la ea cu o răceală şi neruşinare de străini, şi ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, aşezată pe-un taburet, cu puţinele ei gânduri şi cu umbra pe care-o ignora şi care i se lungea la picioare şi trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se şi chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecaţi la oraş.
Şi-atunci umbra se lungeşte şi mai mult şi se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agaţe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă şi singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii ţaţei Maria n-au ochi şi suflet să vadă suferinţa şi bătrâneţea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.
Notă: Nici un articol sau fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.
Comentarii