vineri, august 19, 2011

Românie, te urăsc!


Mi-am iubit întotdeauna ţara. Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, deşi dacă aş fi avut ocazia aş fi plecat imediat de aici. Am iubit locurile, oamenii care mi-au pus linguriţa în mână şi m-au învăţat să spun "bună ziua". Învăţătoarea care mi-a deschis abecedarul şi odată cu el o lume paralelă, a cărţilor. Am iubit şuieratul locomotivei care-şi anunţa trecerea la 100 de metri de casa de la marginea pădurii unde locuiam. Liniştea frunzelor încremenite în vară şi cântecul greierilor. Am iubit apoi Bucureştiul, descoperit la 20 de ani prin ochii unei studente căministe. Străzile cu troienile iernii 84-85, pizzeria de pe Magheru unde mâncai o pizza proastă şi beai un ceai lung, balcoanele vechi, mersul liniştit de la Operă la Institutul francez, banca din Parcul Ioanid care-mi ştia poveştile de dragoste. Am iubit metroul care mă lăsa la Gara de Nord, discoteca de pe clădirea din Complexul studenţesc Tei. Am iubit oamenii care m-au format, borcanele cu iaurt din faţa alimentarei, dimineaţa la 5. Cabina telefonică de lângă cămin, profesoara care mi-a dat să citesc "Noaptea de sânziene". Am iubit Bucureştiul cu tot ce a fost bun dar şi rău, pentru că, puse în balanţă, lucrurile frumoase trăgeau talerul în partea lor. Oamenii erau mai buni ca acum.

Nu regret vremea lui Ceauşescu, departe de mine gândul. Din punct de vedere al siguranţei, însă, pe stradă, era mai bine. Da, puteam merge liniştită pe stradă, nu se lua nimeni de mine. Acum am 20 de ani mai mult decât atunci şi normal ar fi să nu mă mai fluiere nimeni. Totuşi, ieri muncitorii de pe un şantier mă fluierau. Nu vreau să mă gândesc ce cuvinte adresează unei adolescente, fiicei mele care trece pe trotuar. Pe aceştia i-aş pune la zid şi i-aş bicui peste gură. Să nu mai fluiere niciodată după o femeie.
Oamenii, pe vremea lui Ceauşescu, erau trişti. Ponosiţi, nespălaţi, înfriguraţi. În general. În metrou îi vedeam moţăind, obosiţi de alergătura după mâncare, la cozi, şi tot ce însemna supravieţuire. Acum însă sunt la fel de trişti, ponosiţi, nespălaţi, dar în plus au devenit agresivi pentru că le-a murit speranţa. Speranţa că vor trăi mai bine dacă scapă de regimul Ceauşescu. Cei mai mulţi dintre ei nu trăiesc mai bine. De unde şi agresivitatea, mizeria morală.

Spun că nu-mi mai iubesc ţara. Ce să mai iubesc? Hoţia din jurul meu, violenţa, lipsa de cultură, copiii care stau pe messenger şi râd de cel care cântă la Corul de copii Radio? Nesimţirea oamenilor, lipsa de seriozitate în servicii, furtul? Angajările pe pile, incultura, manelele, trotuarele în care picamerele au intrat de cinci ori într-un an? Înjurăturile şoferilor, cozile de pe străzi, şmecheria ridicată la rang de virtute? Lipsa de profesionalism, bătaia de joc a funcţionarilor, lipsa de intervenţie a poliţiei, şpaga, corupţia? Drumurile inutile pe la administraţii ca să dovedesc că am plătit asigurările de sănătate? Profesorii care nu se mai implică şi dau din umeri, afirmând că n-au cum să-i pedepsească pe cei recalcitranţi? Gropile, aroganţa, nesimţirea?

O să-mi răspundeţi că au rămas totuşi multe lucruri pe care să le iubesc. Da, vă dau dreptate. Însă acestea mor în fiecare zi câte puţin, sufocate de urâţenia în care trăim. Eu am vrut şi vreau o viaţă frumoasă pentru România. În fiecare zi, încerc să fac lucruri bune: să pun o carte în mâna copilului meu, să duc sacoşa plină de zarzavat a unei bătrâne, să dau prioritate unui bătrân, să cedez locul în metrou. Să zâmbesc, să arunc hârtia la coşul de gunoi, să vorbesc politicos. Să-l respect pe celălalt. Să respect oraşul. În schimb, nu cer decât aceleaşi lucruri. Sunt lucruri mărunte, dar când le vor face toţi cei din jurul meu, atunci voi iubi din nou România.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse făcă acordul autoarei.

Niciun comentariu: