luni, octombrie 17, 2011

La capătul pământului

Muierea mea nu mai este, copiii sunt la oraş, ajunşi domni mari. Ce m-ar mai ţine aici, în acest capăt al pământului?

Mi-au spus de nenumărate ori: „Tată, vino la noi, ai unde să stai, nu te mai chinuieşti iarna cu lemnele, cu animalele”... Din punctul acesta de vedere sunt un om fericit, fiindcă am copii recunoscători, nu şi-au uitat părinţii, precum alţii. Numai că eu nu pot pleca la oraş, nu mă pot duce să stau acolo, fiindcă nu mi-e locul acolo. Sunt un om al pământului. Pe mine, dacă mă închizi între pereţii unui bloc, m-ai omorât, e ca şi cum m-ai fi închis în sicriu, de viu.
Eu înţeleg altfel viaţa: mă trezesc la primul cântat al cocoşului, mă spăl cu apă rece pe faţă şi mănânc o bucată de brânză cu ceapă, apoi ies la animale. Îmi place să le rânesc, să le duc găleata cu apă şi să le văd ochii blânzi. Îmi place să le vorbesc, să le mângâi, căci şi ele sunt suflete, şi ele au nevoie de dragoste. Sunt toată ziua pe afară şi niciodată nu am fost bolnav, deşi duc în spate câteva zeci de ani. Eu cred că aerul curat şi dragostea pentru pământul acesta m-au ţinut sănătos. Aşa că e normală întrebarea mea: Ce să caut eu la oraş?
Sunt însă mândru de copiii mei. I-am trimis la şcoli înalte, au ajuns oameni importanţi. Nu au însă timp să vină să mă vadă şi vinul se învecheşte în butoiaşe, fără ca ei să-l guste, iar brânza îi aşteaptă până când eu înţeleg că trebuie s-o împart vecinilor, ca să nu se piardă. Mi-au lăsat un telefon mobil ca să mă întrebe de sănătate şi uneori, seara târziu, mai primesc câte un telefon de la ei. Îi întreb de fiecare dată când vin încoace şi, deşi am observat că tonul lor este puţin iritat când îmi răspund că nu au timp, eu tot le pun aceeaşi întrebare. Fiindcă mi-e dor de ei şi aş vrea să-i văd. Îi înţeleg însă că sunt ocupaţi şi nu mă plâng, sunt mulţumit că ei sunt bine.
Uneori însă, de sărbători mai ales, aş vrea să-i am aici, să meargă împreună cu mine la grajd, să mă ajute să car bălegarul şi să le ducă animalelor câte un braţ de paie. Aşa cum făceau când erau copii. Se amuzau punând oilor câte un bolovan de sare, se distrau ore în şir pe seama lor. Sau le puneau nume pe care le schimbau a doua zi că nici nu mai ştiam cum să le strig. Oare ei îşi mai aduc aminte de toate acestea sau le-au uitat, în viaţa aceea trepidantă de la oraş? Mai ştiu ei cum se jucau în frunzele uscate, adunate cu furca? Mai ştiu ei oare cum se căţărau în cireş, până în vârf sau cum adunau prunele în găleată, pentru gem? Eu sper din tot sufletul că da, asta sper, de aici din colţul meu de lume.

Niciun comentariu: