Biblioteca Națională și Maxim Belciug
S-a deschis noul sediu al Bibliotecii Naționale, cu mare pompă și cu mulți bani investiți. Un fel de casa Poporului pentru cărți. Ieri l-a inaugurat și Maxim Belciug, un chitarist drag mie - iar de-l ascultați, vă va fi și vouă.
L-am auzit cântând de câteva ori la sediul vechi, de lângă Universitate, în cadrul Hibernalului și Estivalului de chitară.
Acum, auzindu-l și văzându-l într-o sală nou-nouță, îmbrăcată-n verde și cu multe reflectoare care-i aduceau broboane de sudoare pe frunte, mi-am dat seama că nu se potrivește deloc locului. Pare că nici spectatorii nu mai erau cei de la fosta Bibliotecă. Mi-era deja dor de scaunele tari, puse unul lângă altul, ca să aibă cât mai mulți oameni loc în sala mică (te grăbeai să prinzi un loc, altfel rămâneai în picioare), de toți cei care rămâneau nemișcați cât dura concertul, dar mai ales, de armonia care se crea între artist și spectatori. Era o atmosferă caldă, arhitectura îți crea o stare de liniște, te introducea în muzică. Nici măcar claxonul mașinilor de pe stradă nu te deranja prea tare.
În noua sală însă, totul era distant și rece. Ca într-un laborator. Din când în când se auzea țârâiutul enervant al unui telefon - ceea ce n-am auzit niciodată în sediul vechi. Oamenii erau deja în lumea modernă, cu totul. Mă așteptam să-i văd mâncând pop-corn - nu m-aș fi mirat foarte tare...
Mi-e dor deja - de treptele tocite ale fostului sediu, de ornamentațiile de pe tavan, până și de caloriferele vechi și urâte care erau acoperite cu niște fețe de masă în timpul concertelor. De oamenii aceia calzi și calmi care veneau la concerte, de tinerii care se așezau pe jos și ascultau, tăcuți și respectuoși. De chitara aceea fără microfon care se auzea în sufletele noastre. Eu cred că nici Maxim Belciug nu mai e același. Un pic de nervozitate - sau oboseală, sau răceală - trecea dincolo de muzică.
Mi-e dor de aerul cald de mijloc de București, în care ieșeam după concerte. Mergeam cu muzica în suflet, spre casă. Bogați. senini.
Acum, am ieșit - pe la ieșirea invitaților - direct în spatele colosului. Departe, niște lumini îți arătau Unirea. Buimaci, am luat-o toți care-ncotro, pentru a ne reîntoarce de pe aleile netreminate, pentru a încerca un alt drum spre stradă. Muzica dispăruse.
L-am auzit cântând de câteva ori la sediul vechi, de lângă Universitate, în cadrul Hibernalului și Estivalului de chitară.
Acum, auzindu-l și văzându-l într-o sală nou-nouță, îmbrăcată-n verde și cu multe reflectoare care-i aduceau broboane de sudoare pe frunte, mi-am dat seama că nu se potrivește deloc locului. Pare că nici spectatorii nu mai erau cei de la fosta Bibliotecă. Mi-era deja dor de scaunele tari, puse unul lângă altul, ca să aibă cât mai mulți oameni loc în sala mică (te grăbeai să prinzi un loc, altfel rămâneai în picioare), de toți cei care rămâneau nemișcați cât dura concertul, dar mai ales, de armonia care se crea între artist și spectatori. Era o atmosferă caldă, arhitectura îți crea o stare de liniște, te introducea în muzică. Nici măcar claxonul mașinilor de pe stradă nu te deranja prea tare.
În noua sală însă, totul era distant și rece. Ca într-un laborator. Din când în când se auzea țârâiutul enervant al unui telefon - ceea ce n-am auzit niciodată în sediul vechi. Oamenii erau deja în lumea modernă, cu totul. Mă așteptam să-i văd mâncând pop-corn - nu m-aș fi mirat foarte tare...
Mi-e dor deja - de treptele tocite ale fostului sediu, de ornamentațiile de pe tavan, până și de caloriferele vechi și urâte care erau acoperite cu niște fețe de masă în timpul concertelor. De oamenii aceia calzi și calmi care veneau la concerte, de tinerii care se așezau pe jos și ascultau, tăcuți și respectuoși. De chitara aceea fără microfon care se auzea în sufletele noastre. Eu cred că nici Maxim Belciug nu mai e același. Un pic de nervozitate - sau oboseală, sau răceală - trecea dincolo de muzică.
Mi-e dor de aerul cald de mijloc de București, în care ieșeam după concerte. Mergeam cu muzica în suflet, spre casă. Bogați. senini.
Acum, am ieșit - pe la ieșirea invitaților - direct în spatele colosului. Departe, niște lumini îți arătau Unirea. Buimaci, am luat-o toți care-ncotro, pentru a ne reîntoarce de pe aleile netreminate, pentru a încerca un alt drum spre stradă. Muzica dispăruse.
Comentarii