Filantropica
apărut în revista Accente, nr 7, 25 februarie 2013, pag.6
„Mâna-ntinsă care nu spune o
poveste nu primește pomană” conchide Pepe din Filantropica. Dacă filmul ar fi
avut și asupra celorlalți același efect ca asupra mea cerșetoria ar fi fost
deja amintire. Că nu dau eu dovadă de
inimă înghețată în fața suferinței umane e și mărturia regizorului Nae
Caranfil care, în timpul filmărilor, se temea că vor fi percepute ca exagerate
și de-a dreptul imaginare unele scene dar care acum se miră că în timp filmul
lui a ajuns material de documentare pentru polițiștii care pornesc pe teren.
Cu mâna-ntinsă care spune o poveste nu m-am
împăcat eu nici înainte de a vedea filmul. Poate că am avut ceva sensibilitate
la subiect dar jur că a dispărut cu totul din clasa a IX-a când mâna
cerșetorului șchiop, navetist ca și noi (noi, elevii, spre un viitor socialist,
el, cerșetorul, spre un capitalism al exploatării omului de către om prin
pomană), deci când mâna cerșetorului s-a proptit, așa, ca din legănarea
trenului, pe sânul drept al colegei mele, ba l-a mai și cântărit în
strânsoarea-i, ca pe un măr. Privirea-i pofticioasă s-a întâlnit cu privirea
umilită și murdărită a colegei mele și de-atunci cerșetoria este, pentru mine,
și o agresiune fizică, nu numai psihică.
Și nu, n-am
nici un sentiment de vinovăție că nu le dau de pomană, nu pentru că aș fi
sigură că merg în Rai ci pentru că datorită unor cărți de psihologie în trei
pași și trei mișcări – de genul Cum să… și Cum să… – am învățat și eu că a
spune „nu” nu e un păcat ci un drept.
Cum povesteam, cu mine instituția cerșetoriei ar
fi fost falimentară. Nu-i văd, nu-i aud. Sau mă uit în ochii lor și le spun
ferm: „Nu”.
Da, știu, sunt insensibilă, nesimțitoare etc. Vă contrazic. Nu trec așa,
prin lume, ca un robot. Dacă mă întreabă cineva ceva, răspund. Deunăzi, un cuplu
la vreo 35 de ani m-a abordat. Cum pot ajunge la Gara de Est? A, nu cu troilebuzul, că nu au bani. Bun,
atunci o luați prin parc și… făcându-le cel mai scurt traseu perpedes le și
arătam direcția, să fie oamenii lămuriți, că nu erau din zonă, se vedea și după
geanta mare și grea pe care bărbatul o muta de pe un umăr pe altul. M-au lăsat
să ajung cu gândul la Gara de Est după care el, senin și fără nici o urmă de
milogeală în glas a întrebat:
-Nu aveți 7 lei să ne dați? Că nu avem bani de
tren?
Și în momentul acela am înțeles.
-A! Nu!
Nu era „Nu”-ul refuzului, era „Nu”-ul furios al neacceptării ideii că am
căzut în plasă, că le-am ascultat și creditat aproape povestea mâinii întinse.
Păcălită prin vorbe, le-am întors spatele și fără o vorbă, mi-am văzut de
drum.
Zece minute mai târziu, 20 de metri mai departe,
scena se repeta. Dejà-vu. M-am dus spre cei trei și m-am oprit în dreptul lor.
Femeia care le explica traseul ajunsese aproape de gară dar când să pună
piciorul pe peron m-a auzit spunându-le celor doi:
-Nu vă e rușine să încercați să-i păcăliți pe
oameni?
Cei trei s-au uitat la mine cu mirare. Escrocii
erau încă mai mirați decât femeia.
-O cunoașteți? a întrebat-o bărbatul pe femeia
care le explica traseul.
Nu, nici unul nu mă cunoștea. Săraca de tine, a zis privirea lor
compătimitoare.
În urma pașilor mei apăsați, mânioși, vocea femeii a continuat:
-Și casa de bilete e chiar pe stânga, cum intrați
în gară.
Comentarii