Voi emancipare cu orice preţ?

Sunt un produs al emancipării femeii. După ce mama nu s-a putut manifesta ca atare, fiind victimă, ca atâtea şi atâtea alte românce, ale sistemului comunist, care le ducea lunar la control ginecologic, ca nu cumva să fie distrus vreun posibil  embrion, viitor membru destoinic al societăţii, a venit vremea răzbunării. Odată cu Revoluţia, femeia nu numai că a devenit egală cu bărbatul – bineînţeles că era, dar de jure, după 89 a devenit de facto – dar l-a şi întrecut. Vrând să recupereze timpul pierdut şi bucuroasă că  i s-a eliberat nu numai vaginul, prin legalizarea avorturilor, ci şi mintea, a luat-o la fugă drept înainte, spre a-l prinde din urmă pe al său bărbat şi pentru a-l şi depăşi, căci, nu-i aşa? şi ea poate ocupa funcţii de conducere, şi ea poate avea şi carieră şi familie, precum bărbatul. Aşa stând lucrurile, am asistat la o altă revoluţie, mai mică, la nivelul modei: cam pe atunci au apărut pe la noi taioarele care le imitau în croială pe cele bărbăteşti, singura deosebire fiind modul în care se încheie nasturii, pe stânga pentru femei şi pe dreapta, pentru bărbaţi. Sau invers? Nu ştiu, nu am fost atentă niciodată la acest mic detaliu, poate şi fiindcă nu am fost nevoită să aleg dintr-un morman hainele de damă: întotdeauna şi-au avut locul pe umeraşe, la raionul destinat damelor, subtil separat de cel al bărbaţilor.

Cum eu nu mă puteam lăsa mai prejos decât suratele mele, antrenate în competiţia cu  propriii bărbaţi, mi-am luat şi eu câteva costume uni, cămăşi albe şi roşii şi mi-am început ascensiunea în carieră. Lung drum, cu destule bobârnace date în mod expres pentru a mă întoarce din drum, dar am avut şi  destule satisfacţii. Deşi nici până la ora actuală nu am înţeles care din cele trei motive invocate de fostul meu şef a fost cel real, aplicabil cererii mele de mărire a salariului.

- Muncesc la fel de bine ca şi colegul meu, aş dori să am salariul lui.

Cam aceasta a fost esenţa discuţiei avute în biroul cu două fotolii incomode puse în faţa biroului directorului, fotolii cu siguranţă alese astfel, pentru a te obliga să stai aproape ghemuită, mică şi umilită.

Directorul – un afemeiat şi jumătate, din câte se zvonise şi din câte s-au şi confirmat mai apoi, lăsându-şi nevasta de 66 de ani pentru una de 39, angajată model – m-a privit amuzat de cerere, dovadă că i se mai întâmplase, nu eram prima care solicitase lucrul acesta, ca să-l iau prin surprindere. A deschis gura lui de peşte şi a zis:

- Sunt trei motive pentru care pot să nu-ţi măresc salariul: nu meriţi, eşti femeie sau nu vreau. Alege tu unul dintre ele, care ţi se pare mai convenabil.

Am ales demisia. După şutul acesta dat avântului meu de emancipare, am fost mai atentă la posibilele discriminări făcute de un şef bătrân, hârşâit şi plictisit, care nu vede în femeie decât o fustă scurtă taman bună de dat jos în patul lui. Recunosc însă că fostul meu şef nu a încercat să-mi dea fusta jos, nu-i pun în cârcă decât ce-i al lui, n-are rost să mă răzbun acum pentru trecut.

Am ales apoi ca şefă o femeie, mi-am zis că fiind de acelaşi sex  am mai multe şanse să fiu apreciată la adevărata-mi valoare. Dar ţi-ai găsit! Neconsolată de faptul că după şase ani de coabitare, amicul ei pe care l-a făcut om nu era în stare sau nu voia s-o ceară de nevastă, să fie şi ea în rândul lumii, cu verighetă pe deget, şefa asta a mea era plină de frustrări. Pe care şi le manifesta în timpul şedinţelor de câte şase ore, unde vorbea întruna, umilindu-i şi aducându-i în pragul disperării pe ai săi subordonaţi.  Tot ce ziceai era răstălmăcit, tot ce făceai nu era bine, erai criticată tot timpul. Nişte şedinţe la psiholog i-ar fi prins bine, dar nu era adepta psihologului plătit când avea angajaţi docili. Aşa că m-am ridicat în timpul unei tirade îndreptate împotriva unei alte colege, mi-am întins oasele, am căscat şi am zis:

- Nu sunt obligată să ascult asta.

Până la urmă mi-am găsit şi eu locul, la al doilea etaj al unei clădiri care stă să cadă. Dar entuziasmul e mare şi apoi, cele mai devastatoare cutremure au loc noaptea şi nu ziua, or, eu lucrez ziua. Deci pe cât de degradată e clădirea, pe atât de inovatoare e afacerea la care lucrez, iar mentalitatea şefului meu e pe măsura aştepărilor mele: tânăr, destupat la minte, nu apreciază capacităţile sobordonaţilor săi în funcţie de fusta sau pantalonii pe care aceştia-i poartă, ci de mintea care le ocupă capul. De câteva zile însă sunt într-o mare dilemă: tocmai ce mi-a propus o avansare.

- E o provocare, îţi dai seama, e un alt statut. Tu ştii foarte bine ce ai de făcut, ai să te descurci excelent.

M-am simţit onorată, iată un om deştept, mi-am spus. La el nu funcţionează pilele, alege oamenii în funcţie de performanţă. Dintr-odată a dispărut pericolul prăbuşirii şandramalei în caz de cutremur şi am întrezărit lumina la capătul tunelului.

- Şi cam la ce sumă te-ai gândit? l-am întrebat eu pe tânărul meu şef, căci ne tutuim.

Inima-mi stătea să sară din piept, mi-era teamă să nu fac infarct la auzul unei sume fantastice şi am încercat să par cât mai degajată.

El, privindu-mă senin cu ochii albaştri mi-a răspuns, mult mai degajat decât mine:

- O, păi acum n-am bani să te plătesc în plus. Dar e o provocare, nu e de colo postul ăsta.

Aici, cu provocarea, parcă mi se pare mie ceva în neregulă. Parcă eu ar fi trebuit să spun partea asta cu provocarea, nu el. Şi, vorba ceea, provocare, provocare, dar capitalismul ăsta importat parcă spune că munceşti şi eşti plătit pe ce munceşti. Cred că o să-i răspund  să-şi păstreze provocările pentru altcineva, eu mă retrag. Problema  e că va trebui să o iau de la capăt pe drumul carierei şi nu ştiu de ce, dar parcă încep să cred că emanciparea asta nu-i lucru uşor.

Apropo, nu ştiţi vreun post liber pe undeva?