Afară cu copiii!
Sunt vreo 40 de ani de atunci dar port cu mine
rușinea de fi făcut acel lucru urât, inacceptabil: de a fi spart castronul din
porțelan al norei mamaii. Așa-i spuneam noi, „mamaia”, bătrânei care avea grijă
de mine și de fratele meu. O femeie grasă și rea, nora mamaii. Nu avea copii și
gândesc că nici nu iubea copiii. O înțeleg acum: se atașase de lucruri, în
lipsa copiilor.
Pe aceștia îi înțeleg, pe
cei fără copii. Le pot accepta până și ieșirile isterice în preajma copiilor. Pentru
că e ca și cum ai vorbi despre dragoste unui zid. Nu are cum să înțeleagă. Deși
eu mai cred totuși că depinde de caracter. Am văzut oameni fără copii în brațele
cărora copiii dispăreau, se topeau, în căldura sufletului lor.
Dacă le mai găsesc ceva scuze
oamenilor fără copii pentru un comportament nepotrivit, apoi acelora care au
copii nu le mai găsesc nici unul, mai ales când nu e vorba de copiii lor. Câta micime poate fi într-un suflet care, în
toiul unui eveniment, se răstește brusc la fetița ce se amuza, în liniște,
făcând teatru de umbre pe ecranul de proiecție?
– Gata! Ajunge! s-a răstit
doamna.
Tonul rece, dur, a încremenit
umbrele pe ecran și aerul a devenit brusc rece. Eu am crezut însă că e lăudabil faptul că un copil are răbdare să
stea printre oamenii mari timp de vreo două ore, în timp ce aceștia vorbesc despre
Eminescu și cât de deștepți sunt unii care îl traduc în franceză. Și am zis-o
cu glas tare, mai ales că eram oarecum și gazdă. Așa se face că doamna cu
pricina, după ce s-a lustruit pe ea, a plecat fără să-și ia rămas bun. Nu
meritam. Nici o pierdere.
Comentarii