miercuri, martie 13, 2013

Afară cu copiii!



Sunt vreo 40 de ani de atunci dar port cu mine rușinea de fi făcut acel lucru urât, inacceptabil: de a fi spart castronul din porțelan al norei mamaii. Așa-i spuneam noi, „mamaia”, bătrânei care avea grijă de mine și de fratele meu. O femeie grasă și rea, nora mamaii. Nu avea copii și gândesc că nici nu iubea copiii. O înțeleg acum: se atașase de lucruri, în lipsa copiilor.
          Pe aceștia îi înțeleg, pe cei fără copii. Le pot accepta până și ieșirile isterice în preajma copiilor. Pentru că e ca și cum ai vorbi despre dragoste unui zid. Nu are cum să înțeleagă. Deși eu mai cred totuși că depinde de caracter. Am văzut oameni fără copii în brațele cărora copiii dispăreau, se topeau, în căldura sufletului lor.
          Dacă le mai găsesc ceva scuze oamenilor fără copii pentru un comportament nepotrivit, apoi acelora care au copii nu le mai găsesc nici unul, mai ales când nu e vorba de copiii lor.  Câta micime poate fi într-un suflet care, în toiul unui eveniment, se răstește brusc la fetița ce se amuza, în liniște, făcând teatru de umbre pe ecranul de proiecție?
       Gata! Ajunge! s-a răstit doamna.
Tonul rece, dur, a încremenit umbrele pe ecran și aerul a devenit brusc rece. Eu am crezut însă că e  lăudabil faptul că un copil are răbdare să stea printre oamenii mari timp de vreo două ore, în timp ce aceștia vorbesc despre Eminescu și cât de deștepți sunt unii care îl traduc în franceză. Și am zis-o cu glas tare, mai ales că eram oarecum și gazdă. Așa se face că doamna cu pricina, după ce s-a lustruit pe ea, a plecat fără să-și ia rămas bun. Nu meritam. Nici o pierdere.

Niciun comentariu: