Nucile

Munți întregi, pentru o viață.  De nuci. Că doar se apropie Mucenicii. Și Ziua Morților. 

28-30 lei kilogramul, apoi iar 28, transformat dintr-un 30. Miez de nucă de Vâlcea. Mare, Vâlcea asta. Mai mică totuși cererea.  Ici degete înnegrite de muncă adună miezii răzleți și îi cocoață în vârful grămezii, colo un bărbat răcit tușește peste grămadă să-și dea afară plămânii. Mai încolo o bătrână vântură grămada, cu mâinile afundate în miez – să nu se încingă și să mucegăiască. Un posibil client molfăie un miez de nucă oferit de țăran și apoi, fără o vorbă, pleacă din fața tarabei, oprindu-se cinci metri mai încolo, să-și încerce pofta dintr-un alt munte de nuci. O țigancă ia de jos un miez și după ce-l cântărește un pic în palmă îl strecoară, ca dintr-o mângâiere, la loc, în grămadă. Banii tranzacției poposesc câteva clipe pe mormanul de miezi, afundați apoi în buzunarele largi ca niște marsupii ale așa-zișilor țărani. 

Privirea caută nucile copilăriei tale, nucile adevărate, cele pe care le spărgeai cu ciocanul, pe un ziar, pe marginea mesei din lemn. Nu din nostalgie le cauți, îți spui, ci din igienă.

 Nu sunt. Într-un târziu vezi totși câteva nuci mici, negre, pe pătura de miezi. Ești dezamăgit dar totuși încerci:

- Mai aveți și altele?

Femeia se uită la tine, se oprește din vânturat nuci și-ți zice:

- Dar știți că sănătoase sunt?

Și ca să te convingă ia două nuci și le sparge în strânsoarea palmelor. Miezul negru, uscat, se amestecă cu cojile iar femeia, vizibil nemulțumită de „sănătatea” miezilor se scutură de resturi:

- Ei, altele n-am!

Și-ți întoarce spatele.

Într-un târziu, aproape de ieșire, un cuplu de bătrâni îți atrage atenția: ea, slabă, cu părul vopsit roșcat sub broboadă, alege din grămadă resturile de coajă, repede și cu dexteritate, aproape fără să miște miezii, iar el, gras, cu un șorț imens, așază niște lăzi în spatele tarabei. La marginea grămezii – nucile copilăriei. Mari, sănătoase. 10 lei kilogramul.

Doamnei din fața ta bătrânul îi pune cu grijă nucile în ligheanul roșu, cu o lopețică, 896 de grame, mai câteva, gata, un kilogram. Nu scoate o vorbă, nu le laudă, nu întreabă nimic. Ia banii, vine și rândul tău. Bătrâna se întoarce spre cântar, ridică un pic ligheanul gol, cântarul arată – 200, pune ligheanul roșu, cântarul arată 0000.  Fără o vorbă, revine la mormanul de nuci și-și continuă pigulitul, ca o găină.

- Așa, zice ea încet, cu ton neutru, văzându-și de treabă. Nici să  înșeli dar nici să fii înșelat.

Cântarul arată 1010 grame și te aștepți ca bătrânul să ia două-trei nuci din lighean, dar nu, el răstoarnă cu grijă nucile din lighean în punga neagră și nici măcar atunci nu cad două-trei pe jos. Apoi ia banii fără o vorbă și-i bagă în buzunarul de cangur. Cu spatele la el, bătrâna continuă să ciugulească cojile de nucă din morman, și soarele-i trece prin șuvițele roșcate, căutând o urmă de cochetărie așa cum tu cauți urma copilăriei tale în mormanele cu nuci decojite și pline de praf.