Nepotul Satanei și istoria

apărut in Revista Accente, nr. 9, 23 mai 2013


La întâlnirea cu istoria nu poți fi decât punctual. Mai ales când e reprezentată de oameni care au făurit-o când nici mama ta nu venise pe lume. Și e ceva vreme, din moment ce numai bătrânii fără ochelari îți mai spun „duduie”. La întâlnirea cu istoria te duci în capătul celălalt al orașului, acolo unde, de rușine,  societății cu pricina i s-a pus la dispoziție  un amfiteatru spre a-și reuni, la întâlnirea anuală, membrii conduși de președintele fost rector la facultatea-gazdă.                                                      
 La întâlnirea cu istoria, de crezi că întârzii, ar fi bine să iei un taxi, pentru că punctualitatea, respectul se află în genele celor ce se așază cu greu dar fără să se plângă  pe băncile tari. De nu iei un taxi pentru că totuși speri să ajungi recomanzi autobuzul 330, fiindcă șoferul, lăsând la o parte înclinațiile sinucigașe, e mai rapid ca un taxi. De la înălțimea autobuzului, cam la nivelul pe care ți-l conferă și un gipan, vei trece în goană, pe linia de tramvai, pe lângă cele trei benzi pline-ochi cu mașini. Taxiul e mic copil față de autobuz. Prinzi toate avioanele cu șoferul ăsta care, ia uite la el, o mai ia și pe contrasens, ocolind tramvaiul ce-i stătea în cale. În virajul periculos pe care-l face autobuzul, bătrâna din fața ta se prinde de bară și zice, fără mirare:
- A înnebunit lumea!
Se așază apoi pe scaunul oferit și, cu dispreț, continuă, privind cele trei șiruri de mașini pe lângă care treceți ca la raliu:

-         Ia te uită! Și zice lumea că nu are bani!

Punct ochit, punct lovit. Toată lumea se uită cu dispreț la belșugul de pe stradă.

-         Nepotă-miu, zice bătrâna mai apoi, a schimbat trei, ba nu, patru mașini până acum. Și are 24 de ani.

Tot dispreț e în vocea ei. Bărbatul care i-a cedat locul o zgândăre:

-         Și? Păi ar trebui să fiți mândră!

-         Păi de ce să fiu  mândră? se oțărește ea.

-         Că e nepotul dumneavoastră!

-         Al meu? Al meu? Vocea crește în intensitate, mâniindu-se. Al lui Satana, nu al meu!

Cu Satana ori fără discuția se animă, crește ca un bulgăre de zăpadă rostogolit și se oprește brusc trei stații de autobuz mai departe, de fapt una, căci cine a mai văzut stație de autobuz pe linia de tramvai?

Și uite așa se face că ești punctual la întâlnirea cu istoria. Din băncile tari și prea înalte, o mare de păr alb te întâmpină și intri în istoria, ciudat, tocmai ea, fără timp, fără grabă, fără patimă. Privești chipurile senine și de aceea frumoase ale membrilor societății, le asculți regretul că sunt din ce în ce mai puțini, fiindcă unii au plecat, alții se pregătesc să plece din lume, dar nu e o jelanie, cuvintele sunt demne și fac loc cu curtoazie vorbitorilor. O lume fără miros de naftalină, a medicilor, profesorilor, academicienilor, o lume care vorbește în fraze elegante, respectuoase fără ostentație, așteptându-și rândul la cuvânt cu politețe și primindu-l cu plecăciuni verbale ce-ți șterg din minte formulele matematice aproape ale sms-urilor pe care le zărești pe telefoanele ultima generație, peste umărul tinerilor, în autobuz.

Ești în istorie, timpul se dilată, marea cu părul alb zâmbește, valurile se îmbrățișează și-și urează să se reîntâlnească la anul, de Domnul va dori să-i mai țină pe acest pământ. O urare fără patimă, fără grabă, fără timp aproape. Iar tu, prea tânără ca să fii parte din această istorie și totuși prea bătrână ca să fii primită în prezentul sms-urilor te îndrepți spre autobuzul 330, unde nepotul Satanei te va duce în grabă spre nicăieri.