De ce Costineștiul meu nu e și al lor

Epava nu avea nume, pe vremea studenției mele iar băieții  ajungeau înot la ea. Acum se organizează vizite turistice cu șalupa și cu alb scrie mare, pe ea – L’OZANA.

Pe vremea studenției mele, ca să ajungi în Costinești nu-ți trebuiau bani de la părinți ci note mari, ca să primești un bilet gratuit. Iubeam căsuțele albe din piatră, cu cinci locuri în care eram, de regulă, pe puțin 12, fiecare student având cel puțin un blatist – adică un alt student care avea bilet în altă serie și care, la rândul lui, te avea blatist. În 85, prima mea vară de studentă, am stat o lună și jumătate la Costinești. Aveam două blatiste. Iubeam căsuțele din piatră pustii acum, căci oare cine se mai cazează undeva unde nu ai decât un pat în care să dormi? Baia era la comun, într-o clădire ce deservea nu știu câte căsuțe și trecând  seara pe aleile ce duceau spre Teatrul de vară, mi-am amintit pașii repezi, cu prosopul în mână, spre baie. Aburul te îneca aproape, vedeai fetele stergându-l cu dosul palmei, în oglinda mare de deasupra chiuvetei, rujul ieftin mai desena și câte o inimă, în joacă. Era un murmur jucăuș, râzăreț, fără perversitate, fără sexualitate. Eram tineri, studenți, și de aceea frumoși.

Pe vremea studenției mele,  discoteca Ring se închidea la ora 22. Ce ciudat ar părea tinerilor de acum care pe la ora 2 din noapte sunt morți de beți și-și bagă…. la fiecare propoziție, mai ceva ca atunci când sunt treji. Sau și mai ciudat le-ar părea puștilor de 13-14 ani care, la club, sparg sticlele goale de podea. În vreo două ore ne săturam de dans, de muzică bună, de ocheade nevinovate.  Discoteca se deschidea și se închidea cu aceeași melodie – sigur v-o amintiți. Acum, în cele trei seri de Costinești, un tip zbierea la o portavoce, dintr-o mașinuță cu două fete dând din fund, de o agresivitate lascivă. Te invitau la Ring. Din sens opus, dintr-o altă mașinuță, cu mai multe fete, mai dezbrăcate și mai lascive, o tipă cu perucă și ochelari de soare, taman buni pentru ora 9 seara, te invita la Megadiscoteca Tineretului, cea mai mare discotecă din Europa.

Avem ceva noi, românii, cu superlativul. Cel mai mare, cea mai mare… Cel mai mare cârnat, cea mai mare plăcintă… La Costinești am văzut cea mai mare țigănie. Cea mai mare gălăgie. Dacă nu aș fi trecut niciodată prin Parcul Tineretului din București, aș fi zis că și cei mai mulți mâncători de semințe. Cea mai mare aglomerație dintr-o stațiune. Aglomerație de cearșafuri, de picioare, de strigăte, de muzică la difuzoare, pe plaja, de șezlonguri, de cutii de bere lăsate pe nisip sau pe lângă stâncile paravan, să nu cadă promenada în capul turiștilor de pe plajă. Am văzut cei mai mari maneliști – nu ca nume, ci ca volum urlat la microfon.

Am văzut cei mai urâți nudiști din viața mea. Ca să fug de aglomerație, mergeam până în dreptul epavei – aș fi putut jura că era mai departe, pe vremea studenției mele. Treceam prin drepturile șezlongurilor pe care femei rășchirate și cu sânii goi se lățeau, prin dreptul famiilor cu copii care se jucau cu formele, în nisip, prin dreptul celor câțiva nudiști amestecați cu familiștii și atunci întorceam privirea. Căutam epava, orizontul. Fiindcă-mi era silă. Bărbați grași, răsturnați pe spate, cu picioarele desfăcute, femei cu sânii înroșiți de soare, lăsați… Printre ei, copii jucându-se. Întorceam privirea, fiindcă erau urâți, grași și bătrâni și scârboși, femei și bărbați deopotrivă. Și mi-am amintit de coreanul Lee, colegul nostru de grupă, Lee care, în drum spre epavă, trecea în slip pe plaja nudișilor – plină de studenți goi – cu privirea în jos. Era singurul om îmbrăcat. Și eu și Adriana, colega mea pe care o simpatiza Lee, i-am sărit în față, ca două maimuțe zăpăcite, și am râs apoi de el, privindu-l îndepărtându-se… Nu îndrăznise să ridice privirea cât vorbise cu noi. Da, eram tineri, frumoși, eram goi pe plaja nudiștilor dar nimeni nu observa că suntem goi, nimeni nu-l privea pe celălalt cu curiozitate, nici urmă de sexualitate, vulgaritate.

Acum am văzut doar un cuplu frumos de nudiști…

-         Așa era și atunci? m-a întrebat fiică-mea, mirată.

Da, Costineștiul meu nu e și al lor. Nici Obeliscul nu mai e același, l-au înlocuit după o furtună care l-a răsturnat și l-a făcut bucăți.

 

Nici plaja nu mai e aceeași. Mai îngustă, e plină, de la prânz încolo, de chiștoace, hârtii stalionate, peturi, șervețele, cutii de bere. Și de oameni care țipă, urlă. 

Nici faleza nu mai e aceeași. Sălbatică odinioară, acum e plină de pensiuni, vile de închiriat. Până spre epavă, ținându-i tovărășie nedorită.

De o parte și de alta a aleii care mărginește plaja lucesc în soare zorzoanele ieftine, șaormeriile își arată cărnurile, precum fetele care trec seara, cu fusta de o plamă, țepene pe tocurile înalte și cu care nu sunt obișnuite. Scoici-corăbii, amintiri de un kitch ce-și găsește desăvârșirea aici. Forfotă, forfota aceea de mușuroi întunecat, unde privirea nu caută decât să prindă ce e sub fustă…

Costineștiul meu nu e și al lor. Costineștiul meu e al Teatrului de vară, unde mergeam la film,  al Holografului care cânta la Forum și pentru al cărui concert împărțeam o friptură patru fete, la restaurantul hotelului. Costineștiul meu e al Compactului care se auzea discret, în noapte. E al discotecii Vox Marris al cărei orar care se ducea ușor spre ora unu, într-o complicitate cu autoritățile locale. E al  pasului ușor, dimineața, spre plajă, spre o nouă zi.

Am văzut însă delfini. Recunosc, nu i-am văzut pe vremea studenției mele. Dar dansul lor grațios nu a reușit să alunge din mintea-mi spărgătorii de semințe aflați la 500 de metri de mine și manelele pe care le auzeau seara  din dreptul Obeliscului.

 

Da, Costineștiul meu nu e și al lor. 

 

Și ce păcat, pentru că iată, Costineștiul ar putea arăta așa: