joi, mai 04, 2017

Copacul cu haine

Foarte greu am ajuns să mă despart de lucruri. Lucrurile fizice. În tinerețe nu țineam deloc la ele, nu aveam vreo haină preferată sau vreun obiect anume fără de care nu aș fi putut trăi. În copilărie nici atât. Copilul din mine alerga prin livada mare după fluturi sau culegea piersici, caise și prune și era nepăsător față de lucrurile făcute de mâna omului. O singură dată îmi amintesc că plângeam cu lacrimi de crocodil după o păpusă blondă a cărei față fusese mâzgălită cu pixul de un copil al unui invitat de-al tatei. Îi scosese și un ochi și plângeam și de ciudă că mama, ocupată cu dusul farfuriilor la masă, mă repezise, semn că nu-mi înțelesese suferința. De fapt, sărmana mea mamă nu-și vedea capul de treabă în acele momente. Stăteam după ușă și plângeam, simțindu-mă nedreptățită și furată. Era păpușa mea preferată.
Adult fiind, am început să adun și eu lucruri. De când am devenit familistă. Dintr-odată lucrurile fizice au început să aibă importanță, poate dintr-un sentiment al „așezării”, nu știu. Lucrurile au început să aibă istorie personală și să nu mai poată fi îndepărtate. Căci era ca și cum ți-ai fi tăiat un deget. Omida aceea din pluș cu toate culorile nu putea fi dăruită unui alt copil, căci era prima jucărie din pluș a copilului. Lucrușoarele - da, dar doar unele pot fi dăruite, astea uite, sunt atât de delicate! Și sunt atât de mici, când va fi copilul mare se va minuna când va constata că avea talpa cât jumătate de palmă! Asta poate fi dată, asta nu, pe astea le pun la loc în dulap, de fapt, stai, ba nu, bine, hai, da-o, totuși poate o mai port, o pun înapoi.
Periodic, hainele sunt sortate de câteva ori, „date” de câteva ori, cântărite și așezate înapoi în dulap. Poate într-o zi le voi purta, sunt încă frumoase, sunt bune, moda revine... Acea zi nu mai sosește niciodată pentru unele lucruri, viața lor rămâne în dulap.
Dincolo de gestul dăruirii hainelor unor persoane care ar avea nevoie de ele, e întrebarea legitimă: ajung ele oare la destinatari? Adică la oamenii sărmani, la copiii nevoiași, la căminele de bătrâni? Nu cumva pijamaua aceea nouă rămasă mică înainte de a apuca să o porți și pe care tu ai dăruit-o unui cămin de copii nu ajunge la copii ci e luată de vreo îngrijitoare?
Îndoiala sapă... Și abia acum câțiva ani povestirea senină a unei femei mi-a adus liniște:
- Cineva are nevoie de lucrul acela. Dacă îl ia îngrijitoarea înseamnă că are nevoie de el, dacă ajunge la copil e și mai bine, că acesta are și mai mare nevoie de el. Oricum ar fi, eu îl dăruiesc cu inima plină de bucurie.
Și-atunci am înțeles că atunci când dăruiești cu inima plină de bucurie îndoielile nu-și au rostul. Cineva are nevoie de haina ta și asta e cel mai important.
Și de-atunci dăruiesc cu inima plină de bucurie. Cineva are nevoie de prea-plinul meu.
De aceea o să fiu pe 1 iunie la Copacul cu haine din Cișmigiu.

Niciun comentariu: