De-ale coronavisurului

De câteva zile au dispărut pescărușii. Își țipau dezrădăcinarea în zborul lor ca o plutire și apoi se așezau pe acoperișurile triste ale blocurilor de 10 etaje. Nu mai zăresc marea de mult. Poate că unii nu au zărit-o niciodată, doar undeva în ei există un dor inexplicabil, transmis din generație în generație.

De câteva zile, pe fereastră nu mai văd oamenii plimbându-și câinii. Poate nu mai privesc eu așa mult pe fereastră, poate și-au schimbat orele de plimbare.

De câteva zile tot vorbim despre schimbarea priorităților, că de acum înainte vom fi mai buni, mai atenți, mai... Mă iertați, eu nu cred. Cine a fost bun va fi în continuare, cine e ticălos va fi în continuare. Eu nu cred în Jean Valjean. Cine a citit va citi și acum, în autoizolare, va citi și mai târziu. Cine se uită la televizor nonstop acum va face asta și după ce va fi amintire criza asta. Oamenii, la nivel individual, sunt buni, cei mai mulți. Așa zic cei buni. Pentru că încerci să stai alături de cei ca tine. Un infractor se asociază cu un infractor, e și un proverb vechi pe tema asocierii.

Am observat că din grădinițele blocurilor nu s-au mai rupt florile. Florile locatarilor, acelea din ghivecele primite de 8 martie și ale căror bulbi au fost replantate în pământ.

Mi-ar plăcea să văd că nu se mai pun bordurile alea ca niște cavouri. Acum par abandonate. Mi-ar plăcea să văd că rămân la marginea trotuarelor și că vor fi acoperite de iarbă, în timp.

Nu mai aud glas de copil, afară. Nu mai aud nici înjurături, țipete. Nu mai aud multe. Aud însă tăcerea. O tăcere mirată.