7 mai 1861 - Rabindranath Tagore

 

Pe 7 mai 1861 venea pe lume Rabindranath Tagore... Să citim o poveste.

 

Peste șapte mări și treisprezece râuri se afla un băiețel pe care-l chema Rabi... Numele lui înseamnă „soare”. Îi plăceau poveștile și poeziile, mintea lui fiind cucerită de strălucirea cuvintelor rostite repede și cursiv, îmbinate cu vibrația ritmului. Ele îl făceau să-și închipuie scene multicolore, uimitoare și îmbucurătoare... Deși făcea parte dintr-o familie importantă, de vază, el și frații lui au fost crescuți modest. Simplitatea le caracteriza copilăria, în casa lor neexistând obiceiul neplăcut de a-i răsfăța pe băieți. Erau supuși administrației servitorilor care, pentru a-și simplifica munca, le opreau orice mișcare în afara casei. Lipsa de răsfăț le dădea o mare libertate, însă: le asigura libertatea minții. Rabi avea puține haine și nu a purtat șosete înainte de zece ani. Nu s-a crezut niciodată nenorocit din cauza asta, doar îi părea rău când croitorul nu credea necesar să facă risipă de material punând buzunare hainelor, pentru a-și ține câte un bun în el, cât de mic. El și frații lui nu au găsit nimic cu ușurință, spre deosebire de copiii de astăzi care găsesc de toate fără să ceară. Se bucurau însă pe deplin de puținul pe care-l găseau. Aceste bucurii au fost ca niște fructe din care nu aruncau nici măcar coaja sau sâmburele. Spre deosebire de copiii de acum. Deoarece găsesc totul foarte ușor, doar mușcă din fructele bucuriei și le azvârl. Multe lucruri din lumea lor se risipesc.

Rabi și frații lui își petreceau ziua în camerele servitorilor din partea exterioară a casei. Un servitor îl așeza într-un loc anumit dintr-o cameră și trăgea un cerc cu creta în jurul lui. Cu fața serioasă, își ridica degetul mustrător și-i spunea că va păți ceva grav dacă pășește în afara cercului. Micul Rabi se temea și rămânea prizonier în cercul de cretă, deschizând geamul și aproape toată ziua se distra privind iazul de sub geamul la care stătea. Îl privea ca pe un album cu poze. Observa lumea care venea la scăldat, știa ora, modul de scăldat al fiecăruia. Când lumea înceta să mai vină la scăldat și rămâneau doar gâștele și lebedele, atunci bolta banianului de lângă zidul de est îi cucerea mintea. Rădăcini aeriene atârnau de crengile lui, înconjurau trunchiul și creau o complexitate întunecoasă, un loc ce-i părea enigmatic – o țară a imposibilului din epoca visului, scăpată ochilor creatorului.

Micul Rabi a mai crescut, s-a dus la școală, dar materiile banale, profesorii ce copiau modelul englezesc de predare, nepotrivit spiritului indian, climatul deprimant, toate au creat o antipatie față de școală. Având o cultură aleasă chiar la acea vârstă fragedă, el nici nu putea să comunice cu colegii săi. După ce a schimbat patru şcoli în şase ani, a refuzat categoric să mai meargă la şcoală, care îi părea ca o închisoare sau un spital. Așa că la 13 ani a „schimbat lumea şcolii pentru şcoala lumii”.

 

Intenţia tatălui lui Rabi de a-l educa acasă cu ajutorul unui meditator nu a avut nici un succes până când s-a găsit un dascăl capabil să aprecieze talentul elevului. Acesta l-a iniţiat pe Rabi în lumea clasicilor indieni şi europeni, punându-l să traducă din Kalidasa  şi Shakespeare. Până atunci, băiatul citise tot ce era de citit şi de necitit în bengali. Elevul care până acum refuza cu încăpăţânare să înveţe s-a lăsat cucerit de cei care aveau să-i fie îndrumători. Meditatorul uitat de istorie a pus temelia culturii universale a celui ce va întemeia cultura nouă a Indiei, reînviind-o, asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenuşă.

 

Copilul curios și visător a scris primele versuri la şapte-opt ani, debutând în paginile unei reviste la 13 ani. La 16 ani debuta pe scenă în rolul lui Monsieur Jourdain din Burghezul gentilom, tradusă și regizată de unul dintre frații mai mari, Jyotirindranath, ce se va afirma ca dramaturg.

 

La 17 ani, familia l-a trimis în Anglia, unde a stat vreun an și jumătate, asistând la unele cursuri la University College din Londra. S-a întors în ţară fără nici o diplomă, spulberând speranţa rudelor sale de a absolvi Facultatea de Drept, ca să poată practica avocatura, profesia cea mai preţuită în India secolului trecut. Tânărul însă utilizase popasul în străinătate prin aprofundarea culturii şi artei, mai ales a muzicii europene.

 

Întors în țară, s-a dedicat întru totul creaţiei artistice – poezie, muzică şi dramă. În 1880 scrie o dramă cântată, mitologică Vālmῑki-pratibhā (Geniul lui Vālmῑki) și o regizează, interpretând și rolul principal.

 

Acum începe să vadă nu numai cu ochii; ci cu întreaga lui conștiință. Nu mai vede pe fiecare om ca pe o entitate separată ci vede omenirea în întregime.

 

Când a venit vremea, Rabi s-a căsătorit, a avut copii, timpul rotindu-se ca pentru fiecare om. Pe când avea 30 de ani, a trebuit să plece la moșiile părintești care acum se află în Bangladesh și i se părea că trăiește pe tărâmul de basm al copilăriei. Aici a simțit că Natura se apropie de el în tăcere, cu ochii plecați asupra-i, îi atinge trupul și sufletul. Aici gândește că dacă și-ar putea întoarce viața la un moment din copilărie, și și-ar reîncepe viața din clipa aceea ar folosi-o altfel, nemai­lăsând ca zilele să treacă atât de însetate, serbede şi neîmplinite. „Voi porni în susul curentului într-o barcă pescărească îngustă, cântecele fiindu-mi singurii tovarăşi de drum. Voi fermeca lumea cu melodiile mele, voi ex­plora Pământul, descoperindu-i toate colțurile. Voi cu­noaşte multă lume şi mă voi face şi pe mine cunoscut. Plin de viață şi de tinerețe, mă voi revărsa peste ome­nire, voi alerga ca vântul. Şi apoi, întorcându-mă acasă, îmi voi petrece bătrânețea într-o desăvârşită fericire cu­venită unui poet. Nu-i un ideal foarte înalt. Binefacerea lumii poate fi un ideal superior... Dar fiindcă sunt cum sunt, nu mă gândesc la ea, nici nu vreau să mor însetat... Nu vreau să las această viață tinând posturi, uitându-mă la cer, nedormind, polemizând mereu cu mine însumi, ridicând bariere de fleacuri între mine şi omenire şi trăind astfel într-o foamete spirituală. În loc să cred că lumea este o păcăleală a Creatorului şi o cursă a Diavolului, e suficient să trăiesc și să mor ca un om, să am încredere în semenii mei, să-i iubesc şi, dacă am noroc, să mă bucur de iubirea lor. Mi-e peste putință să încerc să dispar ca zeii.”

 

Și s-a făcut că l-a auzit Dumnezeu și i-a împlinit dorința: cântecele i-au fost tovarăși de drum. A fermecat lumea cu melodiile lui, a explorat Pământul în toate colțurile lui, ajungând și în România în 1926. A cunoscut multă lume și s-a făcut și pe el cunoscut prin propriile traduceri în engleză pentru care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în 1913, până atunci nici un scriitor asiatic nefiind astfel răsplătit. Apoi alții l-au făcut cunoscut prin traduceri, printre care și sora mai mare a lui Eminescu, Didi, Amita Bhose, cea care avea să trăiască în România pentru că auzise legănându-se, fără ploaie, fără vânt, codrul lui Eminescu. Și rămăsese vrăjită. Didi, copilă de 8 ani, avea să și vadă, de la balconul casei părintești din Calcutta, marea  de oameni  purtându-l pe ultimul drum pe Cel mai mare dintre sori, dar adevărata întâlnire cu Tagore avea să fie prin nepoata favorită a acestuia, Indira Devi, căreia îi trimitea Scrisorile rupte. Indira Devi era președinta unei organizații de femei iar Didi, studentă fiind, se ocupa de programul alfabetizării adulților. Sunt de atunci 70 de ani, multe s-au mai întâmplat. „Romantic înnăscut”, așa cum își spunea Rabi, aflăm că exegeza indiană nu-l clasifică în nici o categorie. Pentru noi, urmaşii lui, el nu face parte din nici o epocă literară, din contră, perioada în care a creat el este numită Rabindra-yuga, epoca Rabindra. Deşi adânc înrădăcinat în tradiţiile şi sentimentele regiunii sale de baştină, Bengal, Cel mai mare dintre sori este cel mai reprezentativ poet indian şi în acelaşi timp un poet universal. Într-o perioadă creatoare de peste 60 de ani, s-a inspirat din toate izvoarele posibile ale culturii subcontinentului indian şi şi-a însuşit o vastă cultură universală.

În această perioadă lungă de creaţie – care la rându-i este împărţită în mai multe epoci – şi-a schimbat mereu stilul literar, mijlocul de a se exprima. Începând cu un stil clasic ornamentat, el a mers treptat spre simplitate, spre esenţă.

În vremurile noastre mai puțin pline de povești, noi spunem că a determinat destinul cultural al Indiei: a creat opere artistice de toate genurile literare, precum și în muzică, pictură și coregrafie, a înființat o universitate, a format generații de oameni de cultură.

Complexitatea creației și a personalității lui Rabindranath Tagore a depășit pe intelectualii Occidentului. Neștiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care să poată încadra această minte genială, criticii apuseni au găsit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanișadelor și cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în , s-au pierdut în lumea codificată a Europei; poetul Indiei a rămas un mister adorat. (Amita Bhose)

Muzica lui Tagore, ca și poezia lui, nu a putut fi încadrată în vreun gen. Se numește, simplu: Rabindra Sangeet – Muzica lui Tagore.

Dar acum povestea a luat sfârșit, noaptea a coborât și e timpul ca băiatul să adoarmă. Aceasta fiind formula de încheiere a basmelor bengaleze. Noi ne vom continua povestea.