miercuri, august 13, 2008

Prinţul Mohan

traducere din bengali
profesoarei mele, Amita Bhose
- www.amitabhose.net


Peste mări şi ţări se afla o câmpie întinsă şi pustie. La marginea ei era o junglă. Prinţul Mohan se întorcea acasă de la vânătoare când, deodată, se lăsă întunericul şi nu mai văzu drumul, de parcă marea adâncă şi întunecată cuprinsese în eclipsă tot universul. Mohan coborî de pe cal, la capătul câmpiei, sub un copac bătrân. Trupul îi era obosit, mintea obosită. “Probabil că va trebui să petrec toată noaptea sub acest copac, aşa, singur”, gândi el. Legă calul de copac şi se sui în el. Îşi închipui că în acest întuneric dens, la marginea junglei, nu va petrece noaptea ferit de primejdii.

Lui Mohan, urcat în copac, i se părea că noaptea n-are sfârşit, de parcă tot universul lui Dumnezeu căzuse în mâna demonilor întunericului, dispărând pentru totdeauna. Deodată zări în întunericul de nepătruns un punct de lumină, ce lucea ca o stea de seară. Se gândi să meargă într-acolo, unde va găsi cu siguranţă un adăpost. Astfel, îşi imagina că nu va trebui să petreacă noaptea în copac. Coborî, apoi ţinând frâiele calului, merse încet-încet spre lumina aceea. Tot mergând, văzu în faţa lui o colibă. În geam pâlpâia o lampă. Sufletul i se umplu de speranţă. Lovi de trei ori în uşa închisă. Aceasta se deschise şi apăru zâmbind un chip fără dinţi, o bătrână ce tremura de atâta bătrâneţe. În mână avea o lampă de lut. Văzându-l pe Mohan, bătrâna, foarte bucuroasă, spuse:
- Vino, vino, prinţe Mohan, cât mă bucur că te văd! Oare nu mă cunoşti? Sunt mătuşa ta.

Prinţul era mut de uimire. Că în inima acestei păduri poate să locuiască vreo mătuşă de-a lui, nu putea să-şi imagineze. Fireşte, se bucură. Baba spuse:
- Pentru că ai sosit în casa mătuşii, vei rămâne trei zile şi trei nopţi, te voi ospăta cum se cuvine, apoi te vei întoarce în regatul tău.

Mohan fu de acord.
După masă, prinţul se culcă şi căzu într-un somn adânc. Deodată auzi o voce foarte slabă, care parcă îl chema. Vocea îl trezi. Aşteptă, neliniştit. În faţa lui, în lumina slabă a lămpii, se afla o pasăre croitor, care avea glas omenesc.
- Prinţe, dacă vrei să te salvezi, fugi din această casă! Baba e vrăjitoare. Dacă stai aici trei zile şi trei nopţi, o să te transforme în pasăre, ca pe mine.

Prinţul fu foarte uimit. Întrebă:
- Cum?! Şi tu ai fost om? Cine eşti?
Pasărea spuse:
- Sunt prinţesa Solandhigal-ului. Baba vrăjitoare m-a transformat în pasăre. Şi mie mi s-au întâmplat multe nenorociri.
Prinţul privi în toate părţile. Spuse cu frică:
- Bine, eu voi fugi, dar oare nu e un mijloc de a te salva şi pe tine?
- Ba da, dar e o treabă foarte grea. În poala sariului vrăjitoarei e o cutie de cupru. În ea se află câteva boabe de muştar. Dacă arzi o boabă, mirosul care-mi atinge nările mă poate face să redevin om.
- Văd că acum vrăjitoarea doarme, sforăie, o să-i iau cu uşurinţă cutia din poală.
- Fii foarte atent! Somnul vrăjitoarei e uşor, orice zgomot o va trezi. Dar dacă poţi să faci un lucru, atunci n-o să-i tulburi somnul. Lângă cerdac, în plasă, e atârnată o sticlă. În ea se află apă vrăjită. Dacă poţi să-i verşi câteva picături de apă vrăjită pe creştet, atunci nu se va mai trezi din somn trei zile şi trei nopţi.

Prinţul se ridică încet din pat, dădu apa vrăjită jos, o luă, apoi, cu grijă, stropi creştetul babei. Chiar atunci baba căzu într-un somn adânc, neînsufleţit. De aici înainte, nu mai era vreun motiv de îngrijorare. Atunci, desfăcând poala sariului, Mohan scoase cutia de cupru. Arse la focul lămpii boabele de muştar, pentru ca mirosul lor să ajungă la nasul păsării. Îndată pasărea se transformă într-o prinţesă de o rară frumuseţe. Prinţul îi spuse:
- Prinţesă, te iau în regatul meu şi ne vom căsători. Vei fi regină.

În acel moment se iveau zorii zilei. Mohan, luând-o pe prinţesă, ieşi din pădurea cea deasă. Dar până în regat era cale lungă. Când soarele fu deasupra capului, se opriră lângă un izvor. Prinţesa spuse:
- Mohan, mi-e foarte foame, du-te şi caută ceva de mâncare.
- Prinţesă, aşteaptă puţin lângă izvor, voi culege câteva fructe şi rădăcini.
Spunând asta, prinţul plecă şi prinţesa rămase singură, aşteptând lângă izvor. Tot stând aşa, o cuprinse somnul; îşi aşternu poala sariului pe o piatră şi adormi.

Lângă izvor locuia fata unui ţăran. Aşa cum îi era chipul de urât, tot aşa îi era şi firea. Venind la izvor să bea apă, văzu o fată frumoasă ca lotusul, ce dormea. Atunci, încet, o ridică pe fată şi o lăsă să plutească pe apa izvorului. Se aşeză în locul ei, aşternând poala sariului, se prefăcu a dormi şi aşteptă. Mohan, după ce culese fructe şi rădăcini se întoarse şi văzu o fată foarte urâtă dormind lângă izvor. Văzându-i chipul urât, se înspăimântă. Fata ţăranului, plângând, spuse în timp ce se ridica de jos:
- Sunt distrusă, prinţe, am băut din apa izvorului şi uite cum mi s-a schimbat chipul. Te implor, nu mă abandona.

Mohan crezu că e într-adevăr prinţesa Solandhigal-ului. Îi promise că o va lua de soţie şi că nu o va părăsi. Şi se-ntoarse cu fata ţăranului acasă. El era convins că fata e chiar prinţesa Solandhigal-ului. Căsătoria era deci de înţeles.

În mijlocul regatului curgeau mai multe râuri. Astfel, plutind pe apa râului, ajunse şi prinţesa. Într-o zi, unul dintre dregătorii ţării veni şi-l vesti pe Mohan că o fată doreşte tare mult să-l vadă. În acea noapte se hotărâse căsătoria lui Mohan cu fata ţăranului. Mohan îi spuse acestuia s-o aducă pe fată. Tresări când aceasta se apropie.
- Cum! Văd că e prinţesa Solandhigal-ului! Atunci această femeie urâtă cine e?

Prinţesa îi spuse toată povestea. Auzind-o, prinţul se înfurie. Ieşi afară şi alergă s-o taie cu sabia pe fata ţăranului. Dar, de frică să nu fie prinsă, fata ţăranului fugise.
Iar în acea noapte, prinţul Mohan din Mahadhumadham se căsători cu prinţesa din Solandhigal.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: