Scafandrul si fluturele

Cu ceva vreme în urmă, citeam o ştire aruncată într-un colţ de pagină: cineva scrisese o carte clipind din ochi.

"Scafandrul şi fluturele" e cartea scrisă de Jean Dominique Bauby, fost redactor-şef la Elle, care, în urma unui atac cerebral, rămâne paralizat. Mai puţin mintea şi ochiul stâng îi sunt paralizate şi, în patul de spital, la malul mării, va scrie cartea vieţii şi a morţii sale. Traducerea din franceză urmează să apară anul acesta în România, şi sunt sigură că va fi la nivelul filmului.

Pentru că o imagine face cât 10 cuvinte. Viaţa văzută printr-un ochi imens, din interiorul trupului. "Scafandrul şi fluturele" e unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima perioadă. Un film care vorbeşte despre trupul prizonier şi spiritul liber. Despre tot ceea ce am putea face şi nu facem din comoditate, lene, egoism. E un film despre empatie, susţinere, regrete, visuri. Un film la care-ţi permiţi să laşi garda jos şi să fii sensibil, să devii mai generos, mai atent la cei dragi ţie, la cei din jur. Pentru că niciodată nu ştii dacă a doua zi mai eşti lângă ei.

Nu e un film sentimental, lacrimogen, dacă aşa las să se înţeleagă. Pe melodia "La mer" intrerpretată de Charles Trenet şi pe care am postat-o pe blog, fluturele din noi, spiritul, poate zbura oriunde doreşte el.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.