miercuri, octombrie 21, 2009

Nimic nu e întâmplător

Cu ceva vreme în urmă, aveam programare la dentist: o doamnă de vreo 60 de ani, la care merg de când era Ana în cărucior, amintire bine poziţionată în timp căci şi acum văd căruciorul roz în care fiică-mea dormea nestingherită de sunetul burghiului care-mi găurea mie măselele, întru ştergerea oricărei urme de carie.

Acum vreo 14 ani era destul de entuziastă, doamna. Avea un cabinet mic, închiriat într-o casă naţionalizată. Cu trecerea anilor s-a mutat într-un cabinet propriu, mare, într-o casă proprie. Pe lângă cabinetul propriu mai funcţionează două, dintre care unul, al fiicei. Entuziasmul s-a mai potolit dar doamna doctor n-a renunţat de tot la profesie. Nu ştiu din ce motive şi nici nu mă interesează. Am observat însă că în timp a căpătat un obicei: îşi ia o pauză după ce termină lucrarea fiecărui pacient. Dreptul dânsei. În această pauză fumează şi mai schimbă o vorbă cu cine se nimereşte prin cabinet. Probabil că se plictiseşte acasă. Altfel, profesionistă.

Deunăzi, deci, am programare la ora 9,30. Ajung la 9,25, o pacientă tocmai se ridica de pe scaun. "Doamna doctor vă roagă să aşteptaţi un pic", îmi spune asistenta. Iau loc pe scaun, pe hol, mă uit în jur - acelaşi decor: televizor, ziare. Curat. În afară de mine şi cele două asistente nu mai e nimeni în marele cabinet. Şi aştept. Aştept. Vocea doamnei doctor se aude, se aude. Se face 9,35, apoi vine şi 9,40. La 9,45 mă ridic şi ies, trântind uşa. "Ar fi trebuit să-i spui de ce pleci. S-ar putea să creadă că te grăbeai", mi-a zis soţul meu când i-am relatat scena. "Adică să-i spun că e nesimţită? Şi-a dat seama şi singură de ce plec, n-avea grijă!"

N-am regretat deloc. Să aştept la uşa unui medic şi înăuntru să nu fie nimeni, să am programare şi să nu fie respectată... Pentru ce să stau? Ca să fiu umilită şi să-i dau şi bani?

Şi pentru a reveni la titlu, că nimic nu e întâmplător.... După două zile de la această păţanie a trebuit să mă duc la Spitalul de urgenţă să donez sânge pentru cumnata mea. Una dintre reguli, pentru a fi acceptat ca donator, e să nu fi avut nici o intervenţie dentară în ultimele şase luni. Iată cum nesimţirea poate salva o viaţă (bine, exagerând un pic - nu nesimţirea).

2 comentarii:

CARMEN spunea...

Imi pare rau pentru întamplarea pe care o relatezi tu aici!
Ma bucur ca totusi în tot necazul- ai reusit sa faci un bine!
însa referitor la nesimtirea despre care relatezi...o-ho, sunt alte umilinte mai mari la care suntem nevoiti sa ne supunem fara a putea face un comentariu...
Însa ai dreptate (si eu sunt la fel) si spre norocul nostru concurenta nu doarme si se gaseste aproape întotdeauna un alt medic cel putin la fel de bun. Stiu ca doare însa!
Aici in Germania spre exemplu, asigurarile medicale sunt de stat si private; pentru asiguratii privati, exista sali de asteptare separate, cu mobilier mai de calitate si daca se intampla ca acesti pacienti sa trebuiasca sa astepte mai mult de 2 minute li se ofera o bautura- ceai, cafea sau o racoritoare...
Iar daca ai nevoie de o interventie chirurgicala si primesti in mod normal o programare in 2-3 luni- din lipsa de locuri de spitalizare...pentru asiguratii privati exista imediat o camera single- in acelas spital! Asat e viata! Cateodata amara. Si sunt situatii cand nu-ti permiti sa intorci spatele cu mandrie! Din PACATE!

Carmen Muşat Coman spunea...

O, da, cat despre umilinte....

Dar stii, si acesta era un cabinet particular si nu ieftin. Si tocmai de aceea m-a deranjat si mai tare nesimtirea ei. In fine, nu e singurul medic de pe pamanat, cine crede astfel se insala si in timp i se si dovedeste. Sa fie sanatoasa!