luni, ianuarie 04, 2010

Despre... tăcere



Şi chiar de va fi reconstituită, nu va mai fi la fel, copiii ce-i vor mângâia gâtul îi vor simţi cârpitura, sudura. Căci gâsca din bronz din parcul Herăstrău, cea pe care mii de copii au mângâiat-o în zeci de ani de când se află acolo, este acum decapitată. Capul i-a fost tăiat cu grijă, nu a fost vandalizată cu o piatră, gestul a fost premeditat.

Am văzut-o ieri de departe, sub fulgii de nea care se aşterneau nepăsători. Întotdeauna o caut cu privirea, când ajung în partea aceea a Herăstrăului, pentru că e legătura cu copilăria fetiţei mele. Ca mine, cu siguranţă fac mulţi. O vedeam acolo, la locul ei - în ani picioarele i s-au afundat în asfalt şi nu i se mai văd aproape, dar rămăsese neatinsă, la fel şi curcanul de vizavi ce se înfoaie la copiii ce-l călăresc. O vedeam acolo şi aveam un sentiment de linişte. Iată. Totul e la locul lui, pământul se roteşte, viaţa merge înainte.

M-am oprit în faţa ei, în tăcere. Într-o tăcere încremenită o privea şi un cuplu între două vârste. Ne-am îndepărtat apoi, sub ninsoarea care nu reuşea să acopere gâsca decapitată şi tristeţea s-a lăsat pe umerii noştri, apăsându-i.

Niciun comentariu: