Am plecat să colindăm/ Domn, Domn să-nălțăm…

Mi-e dor de colindele copilăriei mele, de fața de pernă plină cu covrigi, nuci și mere, printre care se strecurau câțiva biscuiți repede sfărâmați în legănatul pernei pe drumul plin de zăpadă.



Ne pregăteam din vreme, mai mult sufletește, căci mamele noastre ne coseau una, două, un cordon de o față de pernă și gata traista. Aveau grijă să ne dea ultimele sfaturi, din poartă, și ne petreceau cu privirea pe noi, copiii lor plecați la colindat, niște mogâldețe cu căciulile trase pe urechi, cu mănuși din lână în mânuțele ce abia reușeau, mai târziu, să cuprindă, cu palmele făcute căuș, bogăția ce avea să răsplătească urările. Porțile erau deschise și câinii, care transmiteau și ei, mai departe, că se apropie Crăciunul și iată, au venit colindătorii, rămâneau legați în acea seară și nu s-a pomenit vreodată ca vreo ușă să rămână închisă. Știam doar două, trei colinde, dar suficiente pentru a ne însenina gazdele și pentru a duce bucuria sărbătorii cu noi. Oamenii ne priveau amuzați, uitând parcă de grijile lor, și ne puneau darurile în palme cu sfințenie, ca pe o ofrandă, daruri pe care noi le făceam să dispară repede în traista improvizată. La început ne însoțea ”un om mare”, apoi, cum și noi am mai crescut, am pornit singuri la colindat, în tovărășia Celui de Sus care ne lumina calea și la întoarcere. Râdeam, râdeam mult, cu inocența vârstei, și ulița răsuna de cântecele noastre, ale grupurilor de mici colindători. Nu aveam voce dar nu prea conta, nimeni nu râdea de celălalt, cântam din inimă cu toții, înfășurați în paltoanele cam ponosite dar de care nu ne era rușine, căci erau curate și nu simțeam frigul prin ele, încălziți fiind de lumina sărbătorii. Ne întorceam apoi la casele noastre, cu traistele pline, grele, și răsturnam pe masă bogăția acelei seri, apoi o împărțeam în grămăjoare, într-o parte nucile, în alta merele, și nu observam că șirul de covrigi de după ușă dispăruse, că merele din coșul din răchită nu mai erau, răspândite în sat, la cei care veniseră la geamul casei mele în răstimp, spre a-mi cinsti prin colind părinții.

Mi-e dor de toate acestea și știu că sunt irepetabile, și am o strângere de inimă când se apropie sărbătorile pentru că știu că al meu copil nu va cunoaște niciodată aceste mici bucurii. Nu va merge niciodată prin nămeții de zăpadă, cu o traistă improvizată dintr-o față de pernă, mușcând cu poftă dintr-un covrig căpătat la colind. Orașul care ne-a acoperit amintirile sub praf nu-și lasă victimele ușor iar noi suntem prea slabi pentru a întoarce spatele beculețelor multicolore care atârnă de stâlpii din beton și a privi doar spre flacăra lumânărilor care ne-ar lumina drumul spre frumos.