Despre patriotism
articol de subsemnata, apărut in revista Mami, decembrie 2009.
Mândrie şi prejudecată
Iubirea e un sentiment care se învaţă. Când e vorba de iubirea de ţară. Se cultivă şi creşte odată cu fiecare dintre noi, căci un om care nu-şi iubeşte locul şi istoria nu numai că-şi reneagă trecutul dar nu are nici viitor. Nu există.
În picioare, drepţi, aliniaţi cum nu fuseseră niciodată, cu mânuţele în dreptul inimii, aşa cum văzuseră ei în filme şi cum le arătase domnişoara educatoare care, de altfel, le poza şi de model, ascultau serioşi imnul României şi priveau ţintă la drapelul din faţa lor. Se întâmpla într-o zi de 1 decembrie, ziua naţională a ţării. Fetiţa din primul rând avea să-şi amintească şi peste ani emoţia acestui moment, prima ei dovadă de patriotism într-o lume în care acest sentiment se manifestă din ce în ce mai puţin. Mama însă a fost „dezamăgită”, după cum avea să declare în faţa directoarei: „Am crezut că îmi înscriu fetiţa la o grădiniţă modernă. Constat însă că aveţi mentalitate ceauşistă”. De subliniat că educatoarea avea…25 de ani şi povestise, cu mândrie, cât de entuziasmaţi şi fericiţi au fost copiii în acele momente.
Privind spre Occident
Să vorbeşti de patriotism într-o ţară din care din ce în ce mai mulţi oameni pleacă, „sătui de România” şi care, odată ajunşi pe meleaguri străine, nu ştiu cum să se lepede de haina naţiei, fiindcă le este ruşine să afirme că au sânge românesc e, în ziua de azi, un act care poate fi privit în mai multe feluri: propagandă, naţionalism, nostalgie comunistă… Deşi au trecut 20 de ani de la Revoluţie, oamenii confundă încă patriotismul, iubirea de neam şi de patrie, cu naţionalismul, propaganda. Ideea de patrie s-a topit în epoca socialistă în ideea de partid, de unde şi respingerea a tot ceea ce înseamnă manifestare patriotică. Privind spre Occident, oamenii aruncă la coş obiceiuri, tradiţii, valori morale, istorie, încercând să imite şi să adopte comportamentul celor ce cunosc democraţia de mai multă vreme decât ei. Rezultă un popor fără busolă, fără repere. Copiii acestor oameni sunt crescuţi în spiritul urii de ţară, al denigrării şi al dorinţei de a fugi cât mai departe de România. O vorbesc de rău aşa cum îl vorbesc de rău pe colegul de grădiniţă, sunt indiferenţi la legile, istoria acesteia aşa cum sunt şi când văd un bătrân căzut pe stradă. Ce legătură are colegul de grădiniţă cu patriotismul? Patriotismul înseamnă, într-adevăr, iubire de ţară, sacrificiu, dar şi spirit civic, respect pentru celălalt şi pentru sine, recunoaşterea şi cultivarea valorilor morale, respectarea legilor, drepturi şi obligaţii. Înseamnă să fii mândru de tine şi de poporul tău. Cuvinte mari, poate, dar a căror valoare se cultivă de…mici. Japonia a înşeles necesitatea acestei cultivări a sentimentului de respect al tradiţiilor şi culturii, a dragostei pentru naţiune şi a introdus în şcoli studierea patriotismului.
Gesturile mici nasc sentimente mari
La noi însă… „Ce pot pricepe nişte copii de cinci ani din circul acesta cu imnul naţional şi cu drapelul?”, s-a întrebat mama fetiţei din scena de mai sus. Prea mici pentru a pricepe ceva? Nu. Dimpotrivă. Vârsta preşcolară e cea mai indicată pentru a sădi în sufletele copiilor sentimentul că aparţin unei patrii, mândria de a fi români. Vor conştientiza acest sentiment mai târziu, dar gesturile mici şi obişnuite îi dau naştere şi-l consolidează.
Spider Man sau Ştefan cel Mare?
Şi cum să creşti un copil în spirit patriotic? Cum să fie mândru de ţara în care trăieşte? Exemplul părintelui şi al educatorului este esenţial. Vorbindu-i despre oraşul în care s-a născut, despre istoria lui, copilului i se dezvoltă sentimentul că aparţine unui loc. O vizită la muzeul de istorie, într-o zi ploioasă, poate sădi în sufletul copilului mândria de a fi strămoşul daco-romanilor. La vârsta aceasta el caută modele, eroi, şi e foarte uşor să-l dirijezi spre Ştefan cel Mare care rotea spada pe deasupra capetelor ghiaurilor şi-i băga în sperieţi. În loc să se identifice cu Spider Man se poate identifica foarte uşor cu un voievod. Adevărat, e mai comod pentru părinte să-l lase în faţa televizorului dar nici o izbândă nu s-a înregistrat decât pe câmpul de bătălie. În cazul de faţă, la muzeu. Şi nu printr-o vizită plicticoasă, ci prin explicaţii, poveşti pentru vârsta lui. Cumpărându-i cărţi şi vorbindu-i despre istorie, eroi. De asemenea, vorbindu-i despre obiceiurile poporului tău, şi chiar învăţându-l dansuri populare. Multe grădiniţe practică o astfel de metodă, deşi nu e bine înţeleasă de către majoritatea părinţilor, care ar dori ca odrasele lor să înveţe dansuri de societate. Dar pe copii de ce nu-i întreabă ce-şi doresc?
Indiferenţa are un nume: cosmopolitism
Explicaţiile trebuie date şi în sens civic: să-şi ajute colegul, să se poarte frumos cu el, să nu fie egoist, să-i respecte spaţiul. Să nu-l bruscheze, să nu-l agreseze, să-i respecte opinia, să fie unit cu colegii şi să respecte valorile specifice anturajului. Respectându-l pe celălalt se va respecta şi pe el însuşi. Să ştie ce are voie şi ce nu, pentru că oamenii trebuie să respecte regulile şi legile, altfel vor fi pedepsiţi. Adevărat că exemplele pe care adulţii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi le contrazic cumva sfaturile pe care le dau celor mici dar poate că e timpul ca generaţiile care se formează acum să crească în spiritul dreptăţii şi nu al legii celui mai puternic. Chiar dacă încrederea părinţilor în autorităţile statului se clatină e indicat să nu arate acest lucru copiilor lor. Astfel, noi, ca naţiune, mai avem o şansă să nu cădem în cosmopolitism, adică să nu devenim indiferenţi la tot ce se întâmplă cu ţara noastră, dezinteresaţi de binele comun şi interesaţi doar de binele personal.
Binele tău e şi binele meu
Ca să fie interesaţi de binele comun părintele trebuie, aşadar, aşa cum e specificat şi în paragraful de mai sus, să-şi educe copilul în spirit civic: să-l înveţe să nu arunce hârtii decât în coşurile de gunoi, să nu distrugă spaţiile publice, să respecte regulile de circulaţie, să aibă bun simţ, să fie educat în spiritul bun.. Astfel li se va dezvolta respectul pentru oameni, pentru locul în care trăiesc şi mândria de a aparţine acelui loc. Şi pentru a simţi că aparţine acelui loc copilul trebuie să fie responsabilizat. Să aibă sarcini precise în familie, să fie lăsat să se dezvolte ca individ fără a fi mereu supravegheat din umbră şi infantilizat. Să i se acorde încredere, să fie lăudat pentru ce face bine şi pedepsit pentru ce face rău. Să ştie că regulile, legile trebuie respectate pentru că astfel va fi şi el respectat. Să-şi cunoască drepturile dar şi îndatoririle. Să-şi exprime sentimentele, emoţiile, să-şi arate sentimentele. Astfel vor avea un comportament asertiv şi nu, aşa cum declară psihoterapeutul Cristiana Alexandra Leviţchi, un comportament “defensiv-pasiv-agresiv, şi aceasta pentru că nu-şi cunosc drepturile,, nu cunosc legile. De-a lungul vremii, noi, românii ne-am comportat defensiv-agresiv: cu tendinţa să nu recunoaştem şi să nu revendicăm drepturile, să nu exteriorizam emoţiile, să nu exprimăm opiniile, să ascundem adevăratele sentimente. Această atitudine avea drept scop evitarea dezacordurilor, pentru a nu-l contrazice pe interlocutor, de obicei cineva cu un statut mai înalt decât noi şi/sau pe care-l percepem ca atare. Astfel românul dădea de înţeles că este neimportant, că poate fi exploatat. Această atitudine de servilism o avem ca naţie încă şi faţă de străini. Ne considerăm inferiori, chiar daca realitatea arată altfel. Nerespectându-ne, îi autorizăm pe ceilalţi să facă la fel şi să ne manipuleze şi/sau să ne agreseze. Am întâlnit români care în altă ţară fiind, se ruşinează că sunt români, români care emigrează pentru a fugi de fapt de vreun parinte şi simbolic fuge din ţară. Acesti români de obicei îşi neagă rădăcinile deoarece se simt inferiori, nu-şi cunosc adevărata valoare şi nu-şi afişează cu mândrie originea, tocmai pentru că le e ruşine de ea”.
Ca să nu le fie ruşine copiilor noştri că sunt români trebuie, mai întâi noi, ca părinţi, să învăţăm să nu ne mai fie. Poate că învăţăm împreună cu ei dar e o lecţie necesară.
Opinie
Psihoterapeut Cristiana Alexandra Leviţchi
Lecţia învăţării narcisismului echilibrat
Mândria autentică, echilibrată a unei persoane faţă de poporul din care face parte şi faţă de ţară se învaţă în familie şi în societatea acelui popor. Dacă familia şi membrii societăţii în general au o stimă de sine joasă şi un respect de sine la fel de jos, atunci copilul din România nu va avea şanse să înveţe respectul de sine, stima de sine şi iubirea faţă de ţară. Pe de altă parte, a avea o stimă de sine ridicată înseamnă a accepta diversitatea (culturală, etnică, religioasă etc) ceea ce la noi în ţară iar nu se prea practică. De fapt, românul proiectează complexele lui interne pe acel “altul” care nu este în “turmă”. A avea respect pentru ţară înseamnă mai întâi a avea respect pentru tine personal, pentru că respectul din interior transpare în exterior. Părinţii şi adulţii în genere nu rezolvă nimic dacă cer copilului să îi respecte dacă ei înşişi nu se respectă, daca nu îl respectă şi pe el. Copilul învaţă din fapte, nu din vorbe şi imită comportamentele adulţilor. Un adult cu stimă de sine joasă, care fie are comportament agresiv, fie defensiv nu îi va da un exemplu demn.
Pe de altă parte, avem nevoie noi, ca români, să învăţăm ce este întrajutorarea, deoarece de foarte multe ori nu dăm dovadă de aşa ceva, deşi se spune că românul este “primitor”. Romanul din vârf de munte posibil să fie primitor, însă la oraş românul nu numai că nu este astfel, ci a devenit hrăpăreţ, competitiv în sens negativ.
Din păcate există un proverb “Lauda de sine nu miroase a bine”, care, după mine, este înţeles greşit. Da, fireşte, dacă o persoană nu face nimic şi se laudă este posibil să fie grandomană... şi irealistă, însă dacă o persoană are realizări este firesc să se şi mândrească cu ele. Asta înseamnă narcisism echilibrat - sănătos pe care noi nu îl avem. Nici biserica nu îl încurajează şi astfel se creează nevroze fără rost. Un om care îşi cunoaşte valoarea are şi un narcisism sănătos care este definitoriu pentru sănătatea lui psihologică. Cred că de aici porneşte totul şi în ceea ce priveşte poporul. În definitiv, poporul este format din indivizi.
Notă: Nici un articol, fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.
Mândrie şi prejudecată
Iubirea e un sentiment care se învaţă. Când e vorba de iubirea de ţară. Se cultivă şi creşte odată cu fiecare dintre noi, căci un om care nu-şi iubeşte locul şi istoria nu numai că-şi reneagă trecutul dar nu are nici viitor. Nu există.
În picioare, drepţi, aliniaţi cum nu fuseseră niciodată, cu mânuţele în dreptul inimii, aşa cum văzuseră ei în filme şi cum le arătase domnişoara educatoare care, de altfel, le poza şi de model, ascultau serioşi imnul României şi priveau ţintă la drapelul din faţa lor. Se întâmpla într-o zi de 1 decembrie, ziua naţională a ţării. Fetiţa din primul rând avea să-şi amintească şi peste ani emoţia acestui moment, prima ei dovadă de patriotism într-o lume în care acest sentiment se manifestă din ce în ce mai puţin. Mama însă a fost „dezamăgită”, după cum avea să declare în faţa directoarei: „Am crezut că îmi înscriu fetiţa la o grădiniţă modernă. Constat însă că aveţi mentalitate ceauşistă”. De subliniat că educatoarea avea…25 de ani şi povestise, cu mândrie, cât de entuziasmaţi şi fericiţi au fost copiii în acele momente.
Privind spre Occident
Să vorbeşti de patriotism într-o ţară din care din ce în ce mai mulţi oameni pleacă, „sătui de România” şi care, odată ajunşi pe meleaguri străine, nu ştiu cum să se lepede de haina naţiei, fiindcă le este ruşine să afirme că au sânge românesc e, în ziua de azi, un act care poate fi privit în mai multe feluri: propagandă, naţionalism, nostalgie comunistă… Deşi au trecut 20 de ani de la Revoluţie, oamenii confundă încă patriotismul, iubirea de neam şi de patrie, cu naţionalismul, propaganda. Ideea de patrie s-a topit în epoca socialistă în ideea de partid, de unde şi respingerea a tot ceea ce înseamnă manifestare patriotică. Privind spre Occident, oamenii aruncă la coş obiceiuri, tradiţii, valori morale, istorie, încercând să imite şi să adopte comportamentul celor ce cunosc democraţia de mai multă vreme decât ei. Rezultă un popor fără busolă, fără repere. Copiii acestor oameni sunt crescuţi în spiritul urii de ţară, al denigrării şi al dorinţei de a fugi cât mai departe de România. O vorbesc de rău aşa cum îl vorbesc de rău pe colegul de grădiniţă, sunt indiferenţi la legile, istoria acesteia aşa cum sunt şi când văd un bătrân căzut pe stradă. Ce legătură are colegul de grădiniţă cu patriotismul? Patriotismul înseamnă, într-adevăr, iubire de ţară, sacrificiu, dar şi spirit civic, respect pentru celălalt şi pentru sine, recunoaşterea şi cultivarea valorilor morale, respectarea legilor, drepturi şi obligaţii. Înseamnă să fii mândru de tine şi de poporul tău. Cuvinte mari, poate, dar a căror valoare se cultivă de…mici. Japonia a înşeles necesitatea acestei cultivări a sentimentului de respect al tradiţiilor şi culturii, a dragostei pentru naţiune şi a introdus în şcoli studierea patriotismului.
Gesturile mici nasc sentimente mari
La noi însă… „Ce pot pricepe nişte copii de cinci ani din circul acesta cu imnul naţional şi cu drapelul?”, s-a întrebat mama fetiţei din scena de mai sus. Prea mici pentru a pricepe ceva? Nu. Dimpotrivă. Vârsta preşcolară e cea mai indicată pentru a sădi în sufletele copiilor sentimentul că aparţin unei patrii, mândria de a fi români. Vor conştientiza acest sentiment mai târziu, dar gesturile mici şi obişnuite îi dau naştere şi-l consolidează.
Spider Man sau Ştefan cel Mare?
Şi cum să creşti un copil în spirit patriotic? Cum să fie mândru de ţara în care trăieşte? Exemplul părintelui şi al educatorului este esenţial. Vorbindu-i despre oraşul în care s-a născut, despre istoria lui, copilului i se dezvoltă sentimentul că aparţine unui loc. O vizită la muzeul de istorie, într-o zi ploioasă, poate sădi în sufletul copilului mândria de a fi strămoşul daco-romanilor. La vârsta aceasta el caută modele, eroi, şi e foarte uşor să-l dirijezi spre Ştefan cel Mare care rotea spada pe deasupra capetelor ghiaurilor şi-i băga în sperieţi. În loc să se identifice cu Spider Man se poate identifica foarte uşor cu un voievod. Adevărat, e mai comod pentru părinte să-l lase în faţa televizorului dar nici o izbândă nu s-a înregistrat decât pe câmpul de bătălie. În cazul de faţă, la muzeu. Şi nu printr-o vizită plicticoasă, ci prin explicaţii, poveşti pentru vârsta lui. Cumpărându-i cărţi şi vorbindu-i despre istorie, eroi. De asemenea, vorbindu-i despre obiceiurile poporului tău, şi chiar învăţându-l dansuri populare. Multe grădiniţe practică o astfel de metodă, deşi nu e bine înţeleasă de către majoritatea părinţilor, care ar dori ca odrasele lor să înveţe dansuri de societate. Dar pe copii de ce nu-i întreabă ce-şi doresc?
Indiferenţa are un nume: cosmopolitism
Explicaţiile trebuie date şi în sens civic: să-şi ajute colegul, să se poarte frumos cu el, să nu fie egoist, să-i respecte spaţiul. Să nu-l bruscheze, să nu-l agreseze, să-i respecte opinia, să fie unit cu colegii şi să respecte valorile specifice anturajului. Respectându-l pe celălalt se va respecta şi pe el însuşi. Să ştie ce are voie şi ce nu, pentru că oamenii trebuie să respecte regulile şi legile, altfel vor fi pedepsiţi. Adevărat că exemplele pe care adulţii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi le contrazic cumva sfaturile pe care le dau celor mici dar poate că e timpul ca generaţiile care se formează acum să crească în spiritul dreptăţii şi nu al legii celui mai puternic. Chiar dacă încrederea părinţilor în autorităţile statului se clatină e indicat să nu arate acest lucru copiilor lor. Astfel, noi, ca naţiune, mai avem o şansă să nu cădem în cosmopolitism, adică să nu devenim indiferenţi la tot ce se întâmplă cu ţara noastră, dezinteresaţi de binele comun şi interesaţi doar de binele personal.
Binele tău e şi binele meu
Ca să fie interesaţi de binele comun părintele trebuie, aşadar, aşa cum e specificat şi în paragraful de mai sus, să-şi educe copilul în spirit civic: să-l înveţe să nu arunce hârtii decât în coşurile de gunoi, să nu distrugă spaţiile publice, să respecte regulile de circulaţie, să aibă bun simţ, să fie educat în spiritul bun.. Astfel li se va dezvolta respectul pentru oameni, pentru locul în care trăiesc şi mândria de a aparţine acelui loc. Şi pentru a simţi că aparţine acelui loc copilul trebuie să fie responsabilizat. Să aibă sarcini precise în familie, să fie lăsat să se dezvolte ca individ fără a fi mereu supravegheat din umbră şi infantilizat. Să i se acorde încredere, să fie lăudat pentru ce face bine şi pedepsit pentru ce face rău. Să ştie că regulile, legile trebuie respectate pentru că astfel va fi şi el respectat. Să-şi cunoască drepturile dar şi îndatoririle. Să-şi exprime sentimentele, emoţiile, să-şi arate sentimentele. Astfel vor avea un comportament asertiv şi nu, aşa cum declară psihoterapeutul Cristiana Alexandra Leviţchi, un comportament “defensiv-pasiv-agresiv, şi aceasta pentru că nu-şi cunosc drepturile,, nu cunosc legile. De-a lungul vremii, noi, românii ne-am comportat defensiv-agresiv: cu tendinţa să nu recunoaştem şi să nu revendicăm drepturile, să nu exteriorizam emoţiile, să nu exprimăm opiniile, să ascundem adevăratele sentimente. Această atitudine avea drept scop evitarea dezacordurilor, pentru a nu-l contrazice pe interlocutor, de obicei cineva cu un statut mai înalt decât noi şi/sau pe care-l percepem ca atare. Astfel românul dădea de înţeles că este neimportant, că poate fi exploatat. Această atitudine de servilism o avem ca naţie încă şi faţă de străini. Ne considerăm inferiori, chiar daca realitatea arată altfel. Nerespectându-ne, îi autorizăm pe ceilalţi să facă la fel şi să ne manipuleze şi/sau să ne agreseze. Am întâlnit români care în altă ţară fiind, se ruşinează că sunt români, români care emigrează pentru a fugi de fapt de vreun parinte şi simbolic fuge din ţară. Acesti români de obicei îşi neagă rădăcinile deoarece se simt inferiori, nu-şi cunosc adevărata valoare şi nu-şi afişează cu mândrie originea, tocmai pentru că le e ruşine de ea”.
Ca să nu le fie ruşine copiilor noştri că sunt români trebuie, mai întâi noi, ca părinţi, să învăţăm să nu ne mai fie. Poate că învăţăm împreună cu ei dar e o lecţie necesară.
Opinie
Psihoterapeut Cristiana Alexandra Leviţchi
Lecţia învăţării narcisismului echilibrat
Mândria autentică, echilibrată a unei persoane faţă de poporul din care face parte şi faţă de ţară se învaţă în familie şi în societatea acelui popor. Dacă familia şi membrii societăţii în general au o stimă de sine joasă şi un respect de sine la fel de jos, atunci copilul din România nu va avea şanse să înveţe respectul de sine, stima de sine şi iubirea faţă de ţară. Pe de altă parte, a avea o stimă de sine ridicată înseamnă a accepta diversitatea (culturală, etnică, religioasă etc) ceea ce la noi în ţară iar nu se prea practică. De fapt, românul proiectează complexele lui interne pe acel “altul” care nu este în “turmă”. A avea respect pentru ţară înseamnă mai întâi a avea respect pentru tine personal, pentru că respectul din interior transpare în exterior. Părinţii şi adulţii în genere nu rezolvă nimic dacă cer copilului să îi respecte dacă ei înşişi nu se respectă, daca nu îl respectă şi pe el. Copilul învaţă din fapte, nu din vorbe şi imită comportamentele adulţilor. Un adult cu stimă de sine joasă, care fie are comportament agresiv, fie defensiv nu îi va da un exemplu demn.
Pe de altă parte, avem nevoie noi, ca români, să învăţăm ce este întrajutorarea, deoarece de foarte multe ori nu dăm dovadă de aşa ceva, deşi se spune că românul este “primitor”. Romanul din vârf de munte posibil să fie primitor, însă la oraş românul nu numai că nu este astfel, ci a devenit hrăpăreţ, competitiv în sens negativ.
Din păcate există un proverb “Lauda de sine nu miroase a bine”, care, după mine, este înţeles greşit. Da, fireşte, dacă o persoană nu face nimic şi se laudă este posibil să fie grandomană... şi irealistă, însă dacă o persoană are realizări este firesc să se şi mândrească cu ele. Asta înseamnă narcisism echilibrat - sănătos pe care noi nu îl avem. Nici biserica nu îl încurajează şi astfel se creează nevroze fără rost. Un om care îşi cunoaşte valoarea are şi un narcisism sănătos care este definitoriu pentru sănătatea lui psihologică. Cred că de aici porneşte totul şi în ceea ce priveşte poporul. În definitiv, poporul este format din indivizi.
Notă: Nici un articol, fragment de articol nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.
Comentarii
O seara placuta!
Aveti admiratia mea si cum nu, cu drag, numai ca aparand in revista Mami stiu ca sunt niste reguli - pasajul sa nu aiba mai mult de cateva randuri - iata ca nu mai stiu clar cate, parca 500 de semne - ca sa nu intram in contradictie cu legea. Bine, pot fi mai multe fragmente, daca socotiti ca merita.
Toate bune si mult succes in toate, va multumesc pentru vizita...
Va mai astept cu drag!
Ganduri bune!