De ce nu au vecinii mei busuioc

Să fii mai bun, mai darnic, să ai grijă de aproapele tău...

Să ai o vorbă bună pentru fiecare, o vorbă de alinare...

Cam asta ne învață preoții și de multe ori ne rușinăm că nu suntem mai buni, mai darnici.

Ieri a venit preotul cu Botezul. Duminică seara, deși nu știu de ce Boboteaza s-a mutat cu vreo patru zile mai devreme. În afara slujbei cântate nimic nu a fost diferit față de vizita celor care încasează lumina sau colindă. Același țârâit nervos, repetat, al soneriei, o apăsare grăbită pe butonul soneriei. Ușile de pe palier au rămas întredeschise, a accept, și am putut auzi dialogul vecinilor mei cu preotul cel tânăr:
- Părinte, ne dați și nouă un fir de busuioc? întreba vecina mea..
- Vedeți dumneavoastră ce strâns e legat buchetul acesta? Vă dați seama că n-aș avea cum să vă dau fără să-l rup... răspundea preotul.
Și nu i-a dat.

Apoi a venit la noi acasă. Nu, nu i-am cerut un fir de busuioc. Nici nu doream dar nici nu aș fi avut când. Preotul era ca argintul viu. A stropit repede cu aghiasmă prin casă, a mormăit ceva, La multi ani, parcă, și a tulit-o pe scări, nu înainte ca dascălul să-i facă semn soțului meu să-i dea acestuia banii.

În urma lor am auzit ropotul pașilor pe scări, și mi-am imaginat doi soldați urmăriți de tic-tacul unei bombe.