marți, ianuarie 11, 2011

De ce românii iubesc India


Fragment din interviul De ce românii iubesc India, din Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România, carte care va fi lansată vineri, 14 ianuarie 2011, la ora 12, la Libraria Mihai Eminescu.
.....

– Iată deci că... toate drumurile duc tot spre Eminescu.
– După atâtea manifestări dispersate ale dragostei pentru India a
trebuit să apară un Eminescu, simbolul aspiraţiei culturale române, pentru a da formă concretă unui sentiment amorf şi abstract.
Cunoştinţele pe care el şi le-a însuşit despre India i-au completat intuiţia înnăscută, perfecţionându-i viziunea poetică. Crescut în climatul folclorului românesc, sufletul său sensibil nutrea afecţiune faţă de natură, respect faţă de adevăr şi acuitatea penetrării în metafizica existenţei umane. Aceste caracteristici ale firii sale l-au îndreptat, cred eu, spre gândirea indiană.
Primul meu contact cu Eminescu, prin Ce te legeni codrule, mi-a sugerat un substrat indian ascuns în adâncimea creaţiei sale artistice, ca şi a literaturii populare române. Nu cred ca vreun alt popor al lumii decât cel indian sau cel român să se apropie de natură cu asemenea însufleţire!
Conturarea culturii indiene a lui Eminescu şi depistarea influenţei indiene în gândirea sa artistică au constituit tema tezei mele de doctorat. Am constatat că amprentele indiene, mai precis ale poeziei lui Kālidāsa, ale filozofiei buddhiste şi upanişadice, ale mitologiei din Rgveda sunt mai demonstrabile în Venere şi Madonă, Geniu pustiu, în poeziile de dragoste şi natură din ciclul veronian, Glossa, Odă în metru antic, Rugăciunea unui dac (cu o variantă având titlul Nirvana), Scrisoarea I, Luceafărul şi, în fine, Kamadeva, ultima poezie tipărită în timpul vieţii poetului. Eminescu şi-a petrecut ultimii ani ai scurtei sale existenţe pământene traducând din germană gramatica sanscrită a lui Franz Bopp, după un volum care aparţinuse Iuliei Hasdeu. Ataşarea puternică de buddhism a fost amintită de mai toţi contemporanii. La Viena, colegii l-au auzit rostind frecvent „O, Buddha Sakyamuni!”. În filele manuscriselor sale s-a găsit însemnarea „Eu sunt buddhist”. În articolul necrolog, prietenul lui de o viaţă, Caragiale, a observat că ferventul buddhist s-a retras în mult dorita nirvāna.
– ...Acolo unde s-a retras şi un alt mare prieten al Indiei, Sergiu Al-
George.
– El a fost unul din cei mai mari sanscritologi pe plan mondial. A
publicat trei cărţi de o valoare inestimabilă: Filozofia indiană în texte, cuprinzând traducerea unor texte fundamentale însoţite de note exhaustive; Limbă şi gândire în cultura indiană, eseu în filozofia lingvisticii indiene şi Arhaic şi universal/India în conştiinţa românească. De altfel, aici el analizează ansamblul creaţiei lui Brâncuşi în raport cu arta ţărănească din Gorj, din punctul de vedere al esteticii indiene, relevând valenţe nebănuite ale marelui artist. Orice suflet sensibil va simţi o prezenţă indiană în aerul care umple spaţiul din jurul Mesei Tăcerii, Porţii Sărutului şi Coloanei fără sfârşit. Tihna, sentimentul cel mai nobil şi mai cuprinzător după estetica indiană, domină arta brâncuşiană. După publicarea acestui volum, Al-George a pornit spre India spre a participa la Benares la cel de al cincilea congres internaţional de studii sanscrite. S-a stins din viaţă la câteva zile de la întoarcere, la Bucureşti. La congresul următor a fost ales vicepreşedinte postum. Nu cred că golul lăsat de el în cultura română se va umple curând sau vreodată. Dacă Eminescu a trăit filozofia indiană şi Blaga a cercetat-o, Al-George a făcut şi una şi alta. Împreună, ei au format trinitatea indianisticii în România.

Niciun comentariu: