Nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost
... spunea Nicu Constantin. Se implinesc doi ani de la dispariția lui. Am avut privilegiul de a-l cunoaste, pe dânsul si pe soția dânsului, în 2003. Iată-i:
Revista Femeia, iulie 2003
Rubrica Doi pe un balansoar
Măndița și Nicu Constantin
În anii 80, fusese transferat ca prim june comic la Teatrul de Operetă, cu ordin de sus, directorul Teatrului de revistă neputându-i-se opune, în ciuda autoblestemului :„Să-mi cadă mâna dreaptă dacă renunț la Nicu Constantin“. Aici avea s-o cunoască pe Măndița, membră a ansamblului coral și interpretă de mici roluri, cu un chip și o voce foarte frumoase. L-a impresionat discreția acesteia, simțind că e o femeie care a muncit mult în viață – un indiciu fiind, în acest sens, că amândoi aveau același număr de frați: șase. „Nu suport oamenii care nu muncesc și care mint, afirmă dumnealui. Pentru că n-am stat niciodată degeaba și nu mint“. S-au „suspectat“ (în sensul bun) trei patru ani, apoi, când și mama sa, căreia i-a prezentat-o, i-a apreciat calitățile - glezna subțire, zâmbetul frumos, iute în mișcare - s-au căsătorit, și de atunci sunt în același balansoar. „Am schimbat barca pe balansoar“, glumește domnul Nicu Constantin, căci amândoi mai fuseseră căsătoriți o dată. Și chiar au un balansoar mare în curtea casei din Eforie Sud, unde părinții săi – tatăl albanez și mama, grecoaică,veniți în România în 1912 - au fost printre primele cinci familii stabilite în Carmen Silva. „Și mi-am regăsit echilibrul, fiindcă în viață trebuie să ai un echilibru. Tata avea o vorbă: „Femeia e stâlpul casei. Dacă pleacă stâlpul, cade casa. Noi aducem ce trebuie în casă, dar ea e stâlpul“ și cât adevăr e aici!“. Doamna Măndița Constantin – puțini știu că acesta e prenumele său real și nu de alint – a mai lucrat câțiva ani, apoi s-a pensionat, „pentru că vedeta trebuie prețuită. Fiind în ansamblul coral al Operetei, am avut ocazia s-o văd pe doamna Dacian cum se comporta cu domnul Ion Dacian, câtă grijă avea de el. Am căutat să mă retrag și să fiu un sprijin soțului meu. Fiindcă publicul nu știe cum trăiește vedeta, aceasta trebuie să fie proaspătă, cu zâmbetul pe buze. Este ca preotul în biserică“. De când s-a retras de pe scenă, doamna Constantin a trăit pentru și prin soțul său, fără să se gândească o clipă că ar face un sacrificiu, fără să regrete. Pur și simplu așa a simțit, că așa vrea să facă. Prezență discretă și în timpul întâlnirii reporter- familia Constantin, ca și cum ar fi vrut să spună „Vedeți, știu eu cine este vedeta în casă“, doamna Costantin se retrage în altă cameră, cu o rudă din Albania și care lucrează la ambasada dn București, iar discuția alunecă, inevitabil, spre actorie. Printre desele, nereușitele dar calmele încercări de a-și aprinde o țigară, domnul Nicu Constantin își amintește cu plăcere de șansa pe care a avut-o în copilărie de a locui în Carmen Silva, la malul mării, unde veneau marii bogătași ai vremii dar și marii actori. Ochiul copilului care la șapte, opt ani vindea ziare, limonadă, pentru că era război și trebuia să supraviețuiască, era avid de frumusețe, de acea lume și a dorit să devină actor, lucru cu care tatăl său nu a fost de acord, așa că s-a dus la Școala de marină, la navigație, dar a făcut numai doi ani și jumătate, fiindcă a fost remarcat de Ansamblul Armatei și a fost solicitat să colaboreze cu acesta, în Capitală, neputând fi însă angajat, căci era minor. Astfel se termina adolescența sa, fiindcă între 16 și 21 de ani a pontat, la 6 dimineața, fișa la serviciu, la gaz și electricitate apoi, după–amiaza urma școala de arte, erau și spectacolele, până la ora 22. A început să câștige premii cu brigada artistică, la concursurile de amatori, apoi, cu Margareta Pâslaru și Marina Voica a înregistrat o emisiune la televiziune. Avea 21 de ani când s-a prezentat la un concurs la Savoy, pentru două posturi înscriindu-se 251 de concurenți. Vreo 50 de persoane se perindaseră pe scenă când Sică Alexandrescu s-a întors și s-a uitat prin sală: „Pe-ăsta cu ochelari l-am văzut. Ia urcă-te pe scenă“, i-a zis acesta. „Și m-am urcat pe scenă și acolo am rămas 32 de ani. Cred că a fost și mirul, Dumnezeu. La 21 de ani consideram că nu sunt copt“. Venea pe scenă după cupluri celebre, un cuplu însemnând două caractere, doi oameni care se respectă și știu să muncească. A făcut cuplu 15 ani cu Nicu Zaharescu. Timp de 32 de ani n-a avut o zi de concediu. Și când mergea la mare juca, erau seri când avea și trei spectacole, Eforie- Neptun- Mamaia. A contribuit, prin impozitele pe care le-a reținut statul român din turneele în străinătate, la economia națională, alături de alți mari artiști, și-l dă exemplu pe Nicolae Herlea: „Herlea aducea în țară o locomotivă pe săptămână. O locomotivă costa 12 000 de dolari, atât vindea statul român, iar el la un spectacol încasa 3000 de dolari și avea săli pline“. E o comparație plastică dar adevărată, și nu poți să nu te gândești că acești mari actori care ne-au făcut zilele suportabile în trecut, ne-au făcut să zâmbim când în viața de zi cu zi nu aveam nici un motiv să zâmbim, acești actori mari sunt acum uitați de același stat care nu s-a sfiit să încaseze 80% din câștigurile lor. Un stat care își „recompensează“ valorile cu o pensie umilitoare, de trei milioane. Pe cei a căror simplă întâlnire, pe stradă, devine motiv de bucurie pentru oamenii obișnuiți, care-i arată cu degetul, privindu-i ca pe niște zei coborâți printre ei, spunând: “Uite-l pe cutare“ „L-am văzut pe cutare“. Pe cei care sunt cunoscuți ca niște „cai breji“, vorba domnului Nicu Constantin. „Dar ca să fii cunoscut ca un cal breaz, ca să ajungi la performanța asta, apoi asta n-a însemnat decât muncă de câine, respect și seriozitate“. I-a plăcut foarte mult să joace la teatrul de revistă, să se joace cu cuvintele, să satirizeze. „Cele două ofeline“, de pildă, a fost scris când Ceaușescu începuse să prctice nepotismul: „Fără mamă, fără tată/Fără frați, fără surori/ Fără rude-apropiate/Nu e bine uneori./Fără nici o cunoștință/ Fără nimeni, cum să zic/ N-are cine să te pupe/Dar nici tu nu pupi nimic.“ Actual, nu? „Căci Tănase a fost actor dintotdeauna. Astea au fost momentele importante ale teatrului de revistă, de atac, de satiră. Teatrul de revistă e teatrul fără un perete, are trei pereți și al patrulea e publicul, n-ai cum să minți, cum să trișezi“. Generația sa a fost de buni actori: Stela Popescu, Ștefan Bănică, Horia Crăciunescu, Radu Zaharescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin. Toți cei care au jucat la revistă și au jucat și la Național au fost vârfuri: Birlic, Beligan, Carmen Stănescu și mulți alții. „Fiindcă nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost. Nu există actor de dramă sau de comedie. Este actorul pus în situația de a rezolva rolul comic sau dramatic în care se găsește personajul, să râdă sau să plângă. Actorul total e cel mai bun: cântă, dansează, are haz, rostește bine cuvintele. Actorul trebuie să aibă tot în el. Si cred că aici e linia mea, în teatrul de revistă“. De aceea nici nu a stat decât trei ani la Operetă –deși în perioada aceasta am colaborat cu Teatrul de revistă, ca și cu televiziunea. „N-aveam clasă de baron, la Operetă, spune dânsul glumind. Eu eram tot Nicu, al dracu. Dar știam eu cum să mă port. Maestrul Stroe ne-a învățat că orice amănunt e important în teatru, purtarea smochingului, de exemplu. Să-l porți cu spatele drept, să nu ai o scamă pe tine, că s-a dus spectacolul, toți se uită la scama aceea. Trebuie să știi cum să apari în societate“. În timp ce vorbește, domnul Nicu Constantin se ridică din fotoliu și pășește prin cameră purtând un smoching imaginar, o adevărată lecție de mișcare scenică. Lecție pe care ar trebui s-o ia mulți dintre cei care apar la televizor în ultima vreme, gândește reporterul. Dar nu numai lecție de mișcare scenică ar trebui să ia ci și de umor. Parcă ghicindu-i gândurile, interlocutorul spune:„ Din 92 încoace tâmpim gustul publicului. Un limbaj urât, trivial, la periferia limbii române, pe posturi nu mai întâlnești divertisment de calitate. În afară de Divertis, nu mai vezi nimic. O prostituție artistică e ceea ce se întâmplă acum. Se fac improvizații, de-asta n-am mai suportat mediocritatea și prostia de pe scenă, și am plecat din teatru, dar asta m-a afectat foarte mult, am suferit foarte mult.“ Fiindcă-și iubește profesia și o respectă. Așa cum își respectă și soția care i-a adus echilibru în viață. O femeie frumoasă, în ciuda celor 65 de ani, care nu-și arată vârsta, și aceasta fiindcă, de când a pus piciorul în casa mare, cu etaj, a concediat femeia de serviciu, făcând totul de una singură. Deși au două mașini, merge la piață pe jos și tot timpul își găsește ceva de făcut – iute în mișcare, așa cum observase ochiul grecoaicei. Casa e mobilată cu gust, întreținută impecabil, unde nu există fir de praf, toate lucrurile sunt la locul lor - „Nicu e foarte ordonat, e obositor de ordonat, poate din cauza ochelarilor, declară dânsa zâmbind. Să fie totul pus așa cum îl știe el“. Întrebată dacă acasă soțul său e la fel ca pe scenă, răspunde: „Nu, e foarte interiorizat și foarte liniștit și de multe ori îl întreb dacă s-a întâmplat ceva. „Nu, nu s-a întâmplat nimic“, îmi răspunde el. Fiind o fie mai vulnerabilă, am încercat întodeauna să-l temperez, tot timpul i-am zis, când a fost vorba de copiii noștri (Răzvan e fiul din prima căsătorie a domnului Constantin, necăsătorit, iar Raluca e fiica doamnei, tot din prima căsătorie, e la casa ei, are un băiețel, Andrei Alexandru – n.n.): „Stai un pic, sunt copii, dar au alte vederi și trebuie să-i asculți, iar dacă suntem utili atunci le dăm un sfat“. În casa lor, masa e respectată: „Am mai aplicat o metodă. La masă, chiar dacă am ceva neplăcut de spus, nu spun înainte de masă, iar ora e sfântă. Mai puțin pentru copii, și-i spun lui Nicu: „Acum e secolul vitezei, nu le poți impune să mănânce o dată cu tine, vor mânca atunci când vor avea timp““. Un obicei al dânsei era să-l aștepte în toate serile când avea spectacole. Nu se culca până când nu-l vedea intrând pe ușă, liniștindu-se astfel. „O singură dată am adormit, și s-a întâmplat să aibă accident cu mașina. Nu m-a trezit când a venit acasă, dar când m-am trezit, dimineața, în vază erau crizanteme rupte și atunci am aflat ce s-a întâmplat. Am regretat foarte mult că nu l-am așteptat…“
Tace, e tăcerea celui care se reîntoarce în trecut și care ar da orice ca să schimbe acele clipe.
Revista Femeia, iulie 2003
Rubrica Doi pe un balansoar
Măndița și Nicu Constantin
În anii 80, fusese transferat ca prim june comic la Teatrul de Operetă, cu ordin de sus, directorul Teatrului de revistă neputându-i-se opune, în ciuda autoblestemului :„Să-mi cadă mâna dreaptă dacă renunț la Nicu Constantin“. Aici avea s-o cunoască pe Măndița, membră a ansamblului coral și interpretă de mici roluri, cu un chip și o voce foarte frumoase. L-a impresionat discreția acesteia, simțind că e o femeie care a muncit mult în viață – un indiciu fiind, în acest sens, că amândoi aveau același număr de frați: șase. „Nu suport oamenii care nu muncesc și care mint, afirmă dumnealui. Pentru că n-am stat niciodată degeaba și nu mint“. S-au „suspectat“ (în sensul bun) trei patru ani, apoi, când și mama sa, căreia i-a prezentat-o, i-a apreciat calitățile - glezna subțire, zâmbetul frumos, iute în mișcare - s-au căsătorit, și de atunci sunt în același balansoar. „Am schimbat barca pe balansoar“, glumește domnul Nicu Constantin, căci amândoi mai fuseseră căsătoriți o dată. Și chiar au un balansoar mare în curtea casei din Eforie Sud, unde părinții săi – tatăl albanez și mama, grecoaică,veniți în România în 1912 - au fost printre primele cinci familii stabilite în Carmen Silva. „Și mi-am regăsit echilibrul, fiindcă în viață trebuie să ai un echilibru. Tata avea o vorbă: „Femeia e stâlpul casei. Dacă pleacă stâlpul, cade casa. Noi aducem ce trebuie în casă, dar ea e stâlpul“ și cât adevăr e aici!“. Doamna Măndița Constantin – puțini știu că acesta e prenumele său real și nu de alint – a mai lucrat câțiva ani, apoi s-a pensionat, „pentru că vedeta trebuie prețuită. Fiind în ansamblul coral al Operetei, am avut ocazia s-o văd pe doamna Dacian cum se comporta cu domnul Ion Dacian, câtă grijă avea de el. Am căutat să mă retrag și să fiu un sprijin soțului meu. Fiindcă publicul nu știe cum trăiește vedeta, aceasta trebuie să fie proaspătă, cu zâmbetul pe buze. Este ca preotul în biserică“. De când s-a retras de pe scenă, doamna Constantin a trăit pentru și prin soțul său, fără să se gândească o clipă că ar face un sacrificiu, fără să regrete. Pur și simplu așa a simțit, că așa vrea să facă. Prezență discretă și în timpul întâlnirii reporter- familia Constantin, ca și cum ar fi vrut să spună „Vedeți, știu eu cine este vedeta în casă“, doamna Costantin se retrage în altă cameră, cu o rudă din Albania și care lucrează la ambasada dn București, iar discuția alunecă, inevitabil, spre actorie. Printre desele, nereușitele dar calmele încercări de a-și aprinde o țigară, domnul Nicu Constantin își amintește cu plăcere de șansa pe care a avut-o în copilărie de a locui în Carmen Silva, la malul mării, unde veneau marii bogătași ai vremii dar și marii actori. Ochiul copilului care la șapte, opt ani vindea ziare, limonadă, pentru că era război și trebuia să supraviețuiască, era avid de frumusețe, de acea lume și a dorit să devină actor, lucru cu care tatăl său nu a fost de acord, așa că s-a dus la Școala de marină, la navigație, dar a făcut numai doi ani și jumătate, fiindcă a fost remarcat de Ansamblul Armatei și a fost solicitat să colaboreze cu acesta, în Capitală, neputând fi însă angajat, căci era minor. Astfel se termina adolescența sa, fiindcă între 16 și 21 de ani a pontat, la 6 dimineața, fișa la serviciu, la gaz și electricitate apoi, după–amiaza urma școala de arte, erau și spectacolele, până la ora 22. A început să câștige premii cu brigada artistică, la concursurile de amatori, apoi, cu Margareta Pâslaru și Marina Voica a înregistrat o emisiune la televiziune. Avea 21 de ani când s-a prezentat la un concurs la Savoy, pentru două posturi înscriindu-se 251 de concurenți. Vreo 50 de persoane se perindaseră pe scenă când Sică Alexandrescu s-a întors și s-a uitat prin sală: „Pe-ăsta cu ochelari l-am văzut. Ia urcă-te pe scenă“, i-a zis acesta. „Și m-am urcat pe scenă și acolo am rămas 32 de ani. Cred că a fost și mirul, Dumnezeu. La 21 de ani consideram că nu sunt copt“. Venea pe scenă după cupluri celebre, un cuplu însemnând două caractere, doi oameni care se respectă și știu să muncească. A făcut cuplu 15 ani cu Nicu Zaharescu. Timp de 32 de ani n-a avut o zi de concediu. Și când mergea la mare juca, erau seri când avea și trei spectacole, Eforie- Neptun- Mamaia. A contribuit, prin impozitele pe care le-a reținut statul român din turneele în străinătate, la economia națională, alături de alți mari artiști, și-l dă exemplu pe Nicolae Herlea: „Herlea aducea în țară o locomotivă pe săptămână. O locomotivă costa 12 000 de dolari, atât vindea statul român, iar el la un spectacol încasa 3000 de dolari și avea săli pline“. E o comparație plastică dar adevărată, și nu poți să nu te gândești că acești mari actori care ne-au făcut zilele suportabile în trecut, ne-au făcut să zâmbim când în viața de zi cu zi nu aveam nici un motiv să zâmbim, acești actori mari sunt acum uitați de același stat care nu s-a sfiit să încaseze 80% din câștigurile lor. Un stat care își „recompensează“ valorile cu o pensie umilitoare, de trei milioane. Pe cei a căror simplă întâlnire, pe stradă, devine motiv de bucurie pentru oamenii obișnuiți, care-i arată cu degetul, privindu-i ca pe niște zei coborâți printre ei, spunând: “Uite-l pe cutare“ „L-am văzut pe cutare“. Pe cei care sunt cunoscuți ca niște „cai breji“, vorba domnului Nicu Constantin. „Dar ca să fii cunoscut ca un cal breaz, ca să ajungi la performanța asta, apoi asta n-a însemnat decât muncă de câine, respect și seriozitate“. I-a plăcut foarte mult să joace la teatrul de revistă, să se joace cu cuvintele, să satirizeze. „Cele două ofeline“, de pildă, a fost scris când Ceaușescu începuse să prctice nepotismul: „Fără mamă, fără tată/Fără frați, fără surori/ Fără rude-apropiate/Nu e bine uneori./Fără nici o cunoștință/ Fără nimeni, cum să zic/ N-are cine să te pupe/Dar nici tu nu pupi nimic.“ Actual, nu? „Căci Tănase a fost actor dintotdeauna. Astea au fost momentele importante ale teatrului de revistă, de atac, de satiră. Teatrul de revistă e teatrul fără un perete, are trei pereți și al patrulea e publicul, n-ai cum să minți, cum să trișezi“. Generația sa a fost de buni actori: Stela Popescu, Ștefan Bănică, Horia Crăciunescu, Radu Zaharescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin. Toți cei care au jucat la revistă și au jucat și la Național au fost vârfuri: Birlic, Beligan, Carmen Stănescu și mulți alții. „Fiindcă nu există actor mare sau actor mic ci bun sau prost. Nu există actor de dramă sau de comedie. Este actorul pus în situația de a rezolva rolul comic sau dramatic în care se găsește personajul, să râdă sau să plângă. Actorul total e cel mai bun: cântă, dansează, are haz, rostește bine cuvintele. Actorul trebuie să aibă tot în el. Si cred că aici e linia mea, în teatrul de revistă“. De aceea nici nu a stat decât trei ani la Operetă –deși în perioada aceasta am colaborat cu Teatrul de revistă, ca și cu televiziunea. „N-aveam clasă de baron, la Operetă, spune dânsul glumind. Eu eram tot Nicu, al dracu. Dar știam eu cum să mă port. Maestrul Stroe ne-a învățat că orice amănunt e important în teatru, purtarea smochingului, de exemplu. Să-l porți cu spatele drept, să nu ai o scamă pe tine, că s-a dus spectacolul, toți se uită la scama aceea. Trebuie să știi cum să apari în societate“. În timp ce vorbește, domnul Nicu Constantin se ridică din fotoliu și pășește prin cameră purtând un smoching imaginar, o adevărată lecție de mișcare scenică. Lecție pe care ar trebui s-o ia mulți dintre cei care apar la televizor în ultima vreme, gândește reporterul. Dar nu numai lecție de mișcare scenică ar trebui să ia ci și de umor. Parcă ghicindu-i gândurile, interlocutorul spune:„ Din 92 încoace tâmpim gustul publicului. Un limbaj urât, trivial, la periferia limbii române, pe posturi nu mai întâlnești divertisment de calitate. În afară de Divertis, nu mai vezi nimic. O prostituție artistică e ceea ce se întâmplă acum. Se fac improvizații, de-asta n-am mai suportat mediocritatea și prostia de pe scenă, și am plecat din teatru, dar asta m-a afectat foarte mult, am suferit foarte mult.“ Fiindcă-și iubește profesia și o respectă. Așa cum își respectă și soția care i-a adus echilibru în viață. O femeie frumoasă, în ciuda celor 65 de ani, care nu-și arată vârsta, și aceasta fiindcă, de când a pus piciorul în casa mare, cu etaj, a concediat femeia de serviciu, făcând totul de una singură. Deși au două mașini, merge la piață pe jos și tot timpul își găsește ceva de făcut – iute în mișcare, așa cum observase ochiul grecoaicei. Casa e mobilată cu gust, întreținută impecabil, unde nu există fir de praf, toate lucrurile sunt la locul lor - „Nicu e foarte ordonat, e obositor de ordonat, poate din cauza ochelarilor, declară dânsa zâmbind. Să fie totul pus așa cum îl știe el“. Întrebată dacă acasă soțul său e la fel ca pe scenă, răspunde: „Nu, e foarte interiorizat și foarte liniștit și de multe ori îl întreb dacă s-a întâmplat ceva. „Nu, nu s-a întâmplat nimic“, îmi răspunde el. Fiind o fie mai vulnerabilă, am încercat întodeauna să-l temperez, tot timpul i-am zis, când a fost vorba de copiii noștri (Răzvan e fiul din prima căsătorie a domnului Constantin, necăsătorit, iar Raluca e fiica doamnei, tot din prima căsătorie, e la casa ei, are un băiețel, Andrei Alexandru – n.n.): „Stai un pic, sunt copii, dar au alte vederi și trebuie să-i asculți, iar dacă suntem utili atunci le dăm un sfat“. În casa lor, masa e respectată: „Am mai aplicat o metodă. La masă, chiar dacă am ceva neplăcut de spus, nu spun înainte de masă, iar ora e sfântă. Mai puțin pentru copii, și-i spun lui Nicu: „Acum e secolul vitezei, nu le poți impune să mănânce o dată cu tine, vor mânca atunci când vor avea timp““. Un obicei al dânsei era să-l aștepte în toate serile când avea spectacole. Nu se culca până când nu-l vedea intrând pe ușă, liniștindu-se astfel. „O singură dată am adormit, și s-a întâmplat să aibă accident cu mașina. Nu m-a trezit când a venit acasă, dar când m-am trezit, dimineața, în vază erau crizanteme rupte și atunci am aflat ce s-a întâmplat. Am regretat foarte mult că nu l-am așteptat…“
Tace, e tăcerea celui care se reîntoarce în trecut și care ar da orice ca să schimbe acele clipe.
Comentarii