Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore

Traducere din bengali de Amita Bhose, editura Cununi de stele, 2011.

Scrisoarea 22

Sajadpur
Sâmbătă, 4 iulie 1391

La cheiul nostru se află o barcă în fața căreia s-au adunat multe „femei din cartierele omeneşti” (1) ... Am impresia că pleacă cineva din sat şi ai lui au venit să-l conducă. S-au strâns o mulțime de copii, femei cu capetele acoperite de sari și de asemenea multe capete albe. Dintre toți, o singură fată îmi atrage în mod deosebit atenția. Are vreo doisprezece sau treisprezece ani, dar e destul de plinuță şi de aceea arată ca o tânără de cincisprezece ani. Are trăsături plăcute, culoarea tenului este cam măslinie, totuşi e frumoasă. Părul îi e tuns scurt, băiețeşte şi îi stă bine. Pare inteligentă, deloc timidă și expresia feței dezvăluie un suflet curat și o minte dreaptă. Stă în picioare ținând un prunc în brațe şi se uită la mine fără sfială... Într-adevăr, are un chip şi un corp frumos; pare să aibă o fire simplă şi cu totul sinceră. Mai ales silueta ei, puțin cam băiețoasă, te atrage mult. Nici nu m-am aşteptat să văd o astfel de „femeie din cartierele omeneşti” în Bengal.(2) Dar cred că aşa este neamul ei, căci nici celelalte femei din familia sa nu par timide. O femeie stă pe mal, la soare, și în timp ce își aeriseşte părul descurcându-l cu ambele mâini, îi povesteşte cu voce tare unei femei aflată într-o barcă despre căminul ei. Aflu astfel că are o singură fată şi n-are nici un băiat – şi fata este cam prostuță, nu știe să se poarte în lume, n-are nici o reținere față de străini... Mai aflu că Gopal (3) Sa n-a avut noroc cu ginerele său: fiica lui nu vrea să meargă la soț. În sfârşit, când s-a apropiat ora plecării, oamenii încercau s-o urce în barcă pe fetița cea plinuță, cu fața senină şi naivă şi cu brățări pe mână, dar ea nu voia. Mi-am dat seama că biata fată pleacă de la părinți la socri. După ce barca a pornit, celelalte femei au mai rămas puțin timp pe mal, uitându-se după ea. Unele îşi ștergeau ochii cu sariul. O copiliță, cu părul strâns tare într-un coc, stătea în brațele unei bătrâne. Ea îşi culcase capul pe umărul bătrânei şi vărsa lacrimi, fără să scoată nici o vorbă. Fata care a plecat o fi fost sora ei, poate amândouă se jucau cu păpușile și dacă cea mică nu era cuminte, cea mare o mai şi pocnea. Mi s-a părut că o profundă tristețe a cuprins malul înseninat de lumina dimineții. Întâmplarea aceasta m-a impresionat ca o melodie patetică. Ce frumoasă şi ce jalnică e lumea!.. Povestea acestei fete necunoscute mi-a atins sufletul.(4)
Plecarea ei pe râu cu barca e şi mai tristă. Ea se aseamănă morții (5) – e ca o plecare spre depărtări. Cei care rămân își şterg lacrimile şi se întorc, știind că nu vor mai putea să-l vadă niciodată pe cel plecat. Totuși cei care au rămas precum şi persoana care a plecat vor uita în curând această durere profundă, poate până acum au și uitat-o parțial. Durerea e momentană, iar uitarea e veşnică. Dar dacă te gândeşti bine, ai să constați că durerea, nu uitarea, e reală. Numai atunci când eşti confruntat cu o despărțire grea sau chiar cu moartea cuiva simți cât de inevitabil de reale sunt durerile noastre. Doar în acele momente înțelegi că liniştea sufletească poți s-o afli numai când nu cunoşti durerea; aspectele reale ale vieții sunt tristețea şi anticiparea ei. Faptul că nimeni sau nimic nu va rămâne pe vecie e atât de adevărat încât adeseori tristețea dispare fără să lase nici o urmă în amintire. Dar tocmai acest sentiment te frământă. Ştii că nu vei rămâne în lume, dar te împaci greu cu gândul că nimeni nu-şi va aminti de tine. E o uitare totală. Numai melodiile noastre triste au puterea de-a rămâne pentru totdeauna. Și pentru omenirea întreagă.

Note:
1.Poetul foloseşte în mod glumeț o expresie sanscrită din opera lui Kālidāsa.
2.Femeile bengaleze sunt în genere timide şi pudice.
3.Probabil un vecin al femeii.
4.Mrinmoyi, personajul principal din cunoscuta nuvelă Mrin¬moyi i-a fost inspirată autorului de apariția acestei fete.
5.În societatea hindusă, corpul mort se incinerează pe malul apei curgătoare.