miercuri, septembrie 05, 2012

Despre Omul frumos




Am auzit-o rostind, în dreapta mea, apăsat, cu obidă:
- Nu-i suport pe boșorogii ăștia care trec pe roșu!
O doamnă cu părul alb, scurt, în vârstă, într-un tricou alb, pantaloni trei sferturi și cu un cărucior de piață, pe roți.
Poate nu remarca m-a surprins – că venea din partea unei doamne de aceeași vârstă cu cei nedisciplinați – ci faptul că, la semafor fiind și privind bătrânii de pe partea cealaltă a străzii mă gândeam cam la același lucru: ce urât îmbătrânesc oamenii.
În nici cinci minute, cât am mers alături una de alta, am aflat povestea doamnei de 82 de ani care refuza să îmbătrânească urât.  Mi-a fost dragă din prima.
- Se spune că bătrânețea e înțeleaptă! Nu-i deloc așa! Pornim de aici – arată ea cu mâna în jos, apoi descrie o curbă și… - și ajungem tot aici, de unde am pornit. Jos!
O nemulțumire civică mai degrabă decât personală.
- Vezi că te agață  mașina! o avertiză ea pe o tânără care mergea în spatele unei dube ce se strecura pe trotuar.
Într-adevăr, din dubă ieșeau niște țevi.
- Pf! Poftim! zise ea mustrător în urma unei tinere grăbite, care o împinsese ca să-și facă loc.
Tânăra nici n-a auzit.
-          Stați, că acesta dă peste noi, nici nu se oprește, mă avertiză ea și lăsarăm taxiul galben să treacă, deși era trecere de pietoni.
-          Îmi bag p… în mă-ta, se auzi taximetristul pe geamul deschis.
Și pe tot acest mic drum comun, povestea unui om care, săptămâna trecută a chemat de două ori Salvarea:
- Și uitați-mă, sunt tot aici. Acum în Dumnezeu mi-e nădejdea. Băiatul meu pleacă la ora 8 și vine la ora 22. Noră-mea…(face un gest a lehamite). Eu am fost inginer silvic și am lucrat zi lumină dar niciodată n-am fost așa, că tinerii de acum, să nu mai știe nimic, nimic, decât muncă, muncă, închiși într-un birou.
În 1955 se angaja inginer silvic și…
- Ce frumoasă meserie am avut! Grea dar frumoasă! Știți ce greu e pentru bărbați să accepte să lucreze cu o femeie șefă? Eu n-am știut ce e fardul, ce e rujul, n-am purtat decolteu pentru că n-am vrut să spună oamenii: Ia uite-o și pe vopsita aia, a venit să ne conducă!
Povestea cu simplitate, fără patimă, așa cum povestești unui prieten. Nu era plicticoasă, nu era plângăcioasă deși când a pomenit de băiatul ei care nu are timp să vină să-i deschidă ușa i s-au umplut ochii de lacrimi. A întors însă capul repede, crezând, sperând poate că n-am observat. Povestea ei era povestea unui om frumos. Trăsăturile-i erau frumoase prin seninătatea privirii.
Mă întreb oare cine mai are timp s-o asculte, cine o mai vede pe stradă? Oamenii frumoși dispar, vine Salvarea într-o zi prea târziu pentru ei, copiii le sunt la birou la ora 21. Rămân „boșorogii” nesimțiți, tinerii care te împing pe stradă, taximetriștii care te înjură…

Ne-am urat sănătate, ne-am despărțit ca și cum mâine ne vom reîntâlni. Nu știu dacă ne vom mai reîntâlni dar eu, pentru 5-10 minute am avut alături un om frumos. Și-i mulțumesc.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Foarte captivanta evocarea acestei intalniri... fiindca fapturi ca ea, desi exista inca, par a veni din vremi imemoriale, in care nu exista benzina care arde asa frenetic la scanteia unei mânii bolnave, mânia bucuresteanului la volan... Zât, asa ii gratulez eu pe cainii natiei de azi.

Carmen Muşat Coman spunea...

Cam asa mi s-a parut si mie, ca vine de foarte de departe, de aceea am si incercat sa conturez acest om frumos, cat de cat.