duminică, septembrie 16, 2012

Zilele Bucureștiului




 Reportaj pe ziare.com 

Mulțumesc, Diana Robu

 Orașul pe care l-am iubit și pentru care am lăsat pădurea în urmă, la 20 de ani, nu mai există. Oamenii l-au pângărit, frumusețea-i s-a retras  în fotografiile vechi și în zâmbetul amintirilor. Îmi amintesc mai mult de oameni decât de locuri, poate fiindcă omul le  sfințește. Oamenii se îmbrățișau pe bancă, nu spărgeau semințe. Își plimbau cățelul în lesă și nu știu cum se face dar nu călcai nicăieri în excremente. Oamenii ajungeau întotdeauna cu bine pe trotuarul de vizavi și nu neapărat pentru că erau mai puține mașini. Zâmbeau când îi întrebai ceva iar bătrânii aveau chipuri de sfinți senini. Pe holurile școlilor nu se auzeau manele și străzile nopții nu ascundeau suflete rătăcite. Oamenii se îmbrăcau frumos duminica și-și vizitau prietenii iat timpul nu se măsura în bani. Seara, la ora 19:00, îi vedeai la „un bilet în plus” în fața teatrului și librăriile nu erau muzee. Își creșteau copiii în respect și valori morale și nu-i îndemnau să treacă peste rând,  la leagănul din parc, ca să învețe să fie șmecheri, că altfel nu reușesc în viață.
Orașul pe care l-am iubit moare în fiecare zi câte puțin și peste el se întinde liana junglei. Îl sugrumă iar noi, oamenii, chiuim de bucurie, crezând că încolăcirea puternică a plantei ne ridică spre soare. Ce doresc eu Bucureștiului e puțin și totul, totodată: oamenii să se regăsească și să se întoarcă spre frumosul din sufletele lor. Chiar dacă pare patetic, eu asta doresc. La urma urmei, îmi permit să fiu patetică. Pentru că am amintiri frumoase și vreau să iubesc din nou Bucureștiul.

Niciun comentariu: