luni, septembrie 10, 2012

Muntele, marea colonizare



Puțini sunt cei echipați de munte și aceștia păstrează o tăcere întunecată sau e, poate, doar o părere a celui ce-i privește. Sunt, mai degrabă, precum munții în a căror inimă se vor pierde: înconjurați de nori și ceață, pentru a-și păstra intactă frumusețea interioară. Montagnarzii adevărați se vor pierde repede pe cărare, chemați de munte, amestecați cu ceilalți pentru 11-12 minute, prin forța împrejurărilor: telecabina din Bușteni. Vom rămâne noi și Babele. Ele, tăcute și protejate de un gard din sârmă, cu țepi la capăt, noi, turiștii de week-end, gălăgioși,

Timișu de Jos, spre Canionul Șapte Scări
După o oră de mers, ajungi la baza Canionului Șapte Scări, Timișu de Jos
Nu-mi amintesc cum era muntele înainte de „marea colonizare”. Poate că era ca un bunic care-și primește nepoții în vacanță: își răsfăța oaspeții cu fructe, apă rece de izvor, anina flori în cosițele fetelor. Îi adăpostea sub o stâncă în zilele cu ploaie, le cânta printre crengile brazilor. Acum însă se răzvătește, cu ultimele puteri,  împotriva celor pe care i-a hrănit și care i-au supt forța spre a o batjocori: i-au luat brazii, i-au doborât și i-au lăsat să putrezească, i-au luat apa și i-au captat-o în  țevi groase, ducând-o, în egoismul lor, în oraș și nelăsându-i decât un firicel, cât să agonizeze. 


I-au răscolit toate ascunzișurile și l-au umplut de excremente, l-au călcat în picioare, chiuind de bucuria dezmățului. L-au acoperit cu hârtii, peturi, îi scuipă semințe pe cărare și îi scrijelesc pe scoarța copacilor nume care nu vor rămâne niciodată în istoria omenirii. Umilit, aproape înfrânt, muntele poartă însemnele cu fierul roșu, precum cei închiși în lagăre. Colonizatorii trec în hoarde vesele, cu sticle de doi litri de bere în mână, fumând și strigându-și glume deocheate. Sunt barbarii de acum sute de ani, reînviați. Câte unul se mai împiedică de vreo creangă putredă, mici piedici aproape inofensive ale muntelui, mici avertizări. Cui îi mai pasă de strigătul muntelui?

Bucegii, aproape de cer
Îi vezi coborând cu jeepanul  pe traseul de la Cascada Urlătoarea – în fața mașinii vreo doi, în mașină vreo șase, în urmă vreo patru, vorbind între ei amestecat, țigănește cu românește, și ai în fața ta varianta modernă a șatrei de acum o sută de ani.

Ajungi la cascadă, aici câțiva oameni se odihnesc deja, cauți un loc unde să te poți odihni câteva minute, înainte de întoarcere, nu ai unde, peste tot oamenii fumează și-și ostoiesc setea cu berea la doză  pe care o vinde o femeie chiar la doi metri de cascadă.
- Avem sucuri, chipsuri, bere rece, răcită în cascadă, își laudă ea marfa aruncată pe o bucată de pefeleu.
Cascada Urlătoarea, Poiana Țapului
 Oamenii  scuipă  mucurile  de țigară și le sting cu berea rămasă în cutie, apoi se fotografiază în fața cascadei, „să le pună pe Facebook”.

 Și nimeni nu-și face palma căuș ca să păstreze, câteva clipe, inima muntelui în palme.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Aveti un talent deosebit in a descrie natura... si nu numai. Se vede ca aveti inima.

Carmen Muşat Coman spunea...

Eu va multumesc... dar de ce nu aveti inima sa va spuneti numele? E frustrant. O sa spuneti ca nu conteaza etc... Probabil, nu stiu. Toate cele bune.