Radha şi Krişna, de Chandidas

Şi azi... portretul lui Krişna, dăruit nouă, românilor, de către Amita Bhose.

Ci iată că prietenul nostru Subal luă înfăţişarea şi chipul lui Krişna şi, înzestrat cu o frumuseţe fără seamăn, răsări ca un nor gros, de curând adunat pe cer. Corpul lui avea minunata culoare a kajalului, a florii atasi. Era asemeni lotuşilor albaştri. Printre frumuseţile de pe lume, a lui se dovedi fără seamăn. Harul de dragoste cu care i-au fost zidite membrele strălucea prin veşminte. Când umbla, tălpile picioarelor sale se zăreau mai roşii decât hingul. Picioarele sale aveau o culoare mai vie decât a fructelor bimba iar unghiile, strălucind precum zece lune, îşi trimiteau razele spre cele zece părţi ale firii, spre miazănoapte şi miazăzi, spre soare-răsare şi soare-apune, în sus spre cer şi în jos, spre pământ. Zurgălăii de aur de pe cercurile ce-i înconjurau gleznele scoteau sunete mai plăcute decât ciripitul păsărilor şi se potriveau minunat cu veşmântul său galben. Membrele-i erau unse cu ciuya şi santal, iar din trupul său se răspândea mirosul moscului. Purta o ghirlandă făcută din toate florile din acea perioadă a anului, înfrumuseţată fiind şi mai mult de nestemata kaustubha, din mijloc. El răsări astfel, asemeni chipului lunii tremurând în apele Jamunei. Nobleţea frunţii i-o sporeau penele acelei rase de păuni, a căror frumuseţe răpeşte sufletele. Cercei strălucitori ca soarele i se legănau în urechi. Buzele lui erau asemeni florilor de bandhuli şi dinţii, ca seminţele de rodii. Cornul lunii, desenat pe fruntea lui cu pastă de santal, era înconjurat de puncte galbene de gorociona. Limpezi erau lotuşii ochilor lui, desenaţi cu kajal, amintind umbra norului ce caută a împresura malul luminos al Jamunei. Două rânduri de perle îi mărgineau cununa în care nouă geme, ce închipuiau cele nouă corpuri cereşti, erau încrustate în cercuri de coral lucitor. Pletele-i frumoase, împletite cu ghirlande de flori, aveau moliciunea firelor din coada albă a vacii ciamari. Penele de păun îi împodobeau creştetul. Ţinea în mâini un fluier de bambus, cu sunet minunat. Stătea în picioare, cu cele trei îndoituri ale trupului, cu genunchiul drept uşor îndoit, cu capul înclinat spre stânga. Privirea sa coborâtă era nemişcată. Zâmbetul său avea dulceaţa nectarului. Or, la vederea acestui tânăr, care îl întrecea şi pe Madana, toate femeile din sat se simţiră tulburate. Yoghinii îşi uitară legământul yoga. Locuitorii din cetatea lui Brikabhanu fură cuprinşi de mirare şi regele însuşi se simţea răpit de o dulce ameţeală.
Aşa cântă brahmanul Chandidasa.

..........

- Prietena mea, spuse Radha, ce frumuseţe mi-a apărut azi în faţa
ochilor? Mergeam spre râul Jamuna, urmată de o însoţitoare, când văzui o fiinţă cu pielea întunecată, minunat împodobită. Pe capul aplecat într-o parte purta o cunună care-i înconjura pletele cu flori, în mijlocul căreia penele de păun străluceau şi razele soarelui luceau printre ele. Când se legănau în vânt, părea că valuri unduiau sub sclipirile soarelui. Pe frunte-i sclipea un semn galben, în mijlocul unei luni măiestrit zugrăvite cu pastă de santal. Albinele, ademenite de parfumurile trupului său, roiau în juru-i. Nasul său e mai drept ca ciocul de pasăre. Ochii săi mari aproape că ating urechile. Când privirea-i fugară se împleteşte cu surâsul, ţi se pare că plouă cu licoarea zeilor din cerul senin. Frumuseţea-i mi-a umplut inima, m-aş gândi toată ziua şi toată noaptea numai la el. În veşmântul galben părea o statuie de aur. În mână ţinea flautul. De atâta vreme îmi duc traiul în Gokul, dar nu l-am văzut, nici n-am auzit de el. Prietena mea, ce văzui azi pe malul Jamunei! În picioare, cu cele trei îndoituri ale trupului, stătea la poalele unui copac.
Sărmanul Chandidasa se întrebă: Au cine să fi închipuit o asemenea înfăţişare?

- Ah! Fiul lui Nanda mi-a răpit sufletul! De ce oare celelalte femei din oraş nu i-au căzut în mreje, ca mine? Am apărat de orice pată bunul nume al neamului meu, dar de ce flautul său cânta: Radha, Radha? Purta o ghirlandă din flori de mallika şi ciampa, iar pe cap, pene de păun. Dansa şi în săriturile uşoare îşi încrucişa şi-şi îndrepta pe rând picioarele. Mii de albine zburau în jurul-i, ademenite de dulcile arome ale trupului său. Înclinarea capului era plină de atâta gingăşie cum numai zeul dragostei putea să aibă. Oricine s-ar fi simţit legat de le fără putinţă de împotrivire. Capu-i, asemenea unei lune mişcătoare, era acoperit cu o plasă împletită cu boabe de gunja, roşii şi proaspete. Apoi, încetând să mai danseze, îşi încrucişa picioarele şi se sprijinea de copacul kadamba, în timp ce ghirlanda de maloti se legăna mai departe la gâtul său.
Brahmanul Chandidasa zice: Încă nu ştii cât de drăgăstos este el.

- Ah, cât de minunată este pielea albastră a lui Şyam! Frumuseţea lui o întrece pe cea a zece mii de mii de Madana şi străluceşte precum soarele şi luna laolaltă. Şyam, izvorul dragostei, încântă ochii celor care-l privesc. Ah, dacă nu m-aş teme de gura lumii, aş fi alergat să-l strâng în braţe. Flautul său cu sunet dulce mi-a luat minţile într-atât încât nu mai pot răbda traiul din casa mea. Vreau să spun întregii lumi ce simt: am să mărturisesc totul, am să-mi iau rămas bun de la ai mei. Ce înseamnă neamul meu faţă de dragostea mea? Krişna mi-a luat inima; el e mai presus de orice datorie.
Chandidasa zice: Ascultă porunca inimii!

Pielea lui Kanu e neagră ca norul, parcă e luna făcută din kajal. Privirea mea tânjeşte după el, precum pasărea ciakor tânjeşte după norul pe care vrea să-l soarbă. Pe drumul spre râu am văzut frumuseţea lui Şyam. Privirea sa te face să uiţi lumea întreagă. Albinele zumzăiau lângă ghirlanda de pe gâtu-i. Ochii sunt ca două săgeţi ale lui Madana, privirea lor pătrunde până în adâncul sufletului, te face să nesocoteşti cinstea femeii, atrăgându-te spre el.
Chandidasa zice: o aşa frumuseţe nu se mai află în cele trei lumi. Oricine l-a văzut a uitat de lume şi de cinstea datorată neamului.

Dintr-o dată, din pădurea de kadamba, în auzul meu a răsunat un cântec. Nu găsesc vorbe să spun măsura în care el mi-a tulburat sufletul. Sunt încredinţată, prietenă, că acest cânt fură linişte inimilor tuturor femeilor de rangul meu.
- Dar, spuse Lalita, n-a fost nici un alt cântec în afara celui al
flautului vrăjit?
De ce ai fost atât de tulburată ascultându-l? Sileşte-te de-ţi ţine firea.
- De ce avea cântecul flautului lui o dulceaţă atât de făţarnică? Era ca un amestec de otravă şi licoare zeiască. Iată-mă cum tremur din tot corpul, de parcă m-ar fi cuprins frigul sau apa. Simt că un cuţit îmi străpunge inima, totuşi n-o taie. Căldura pe care o simt nu e prea mare, totuşi îmi arde sufletul.
Nici Chandidasa nu ştie ce se întâmplă.

- Nu te mai du la râu, răspunse Lalita, nu te mai du, căci
strălucitorul Kaliya îşi are sălaşul în preajma copacului kadamba. Frumuseţea lui asemeni norului abia apărut pe cer duce în ispită chiar şi inimile sfinţilor yoghini. Nu te mai du la râu, te rog din inimă, o, prietena mea. Strălucirea trupului său o întrece pe cea a lunii celei blânde şi felul lui de a sta, cu trei îndoituri ale trupului, e mai frumos ca al lui Madana. Ghirlanda care-i împodobeşte gâtul, precum cornul lunii, măreşte frumuseţea norului ce o ascunde, farmecă şi copleşeşte firea. Privirea sa aţintită spre pământ, cântecul dulce al flautului său pierd sufletele pentru totdeauna.
Obrazul lui Şyam, cântă brahmanul Chandidasa, întorcându-se spre Govinda, este asemeni lotusului albastru care îmbolnăveşte sufletul celui ce-l priveşte, fie şi cu coada ochiului.

Notă: Din prezentul fragment am eliminat notele explicative, cu riscul de a rămâne mulţi termeni neînţeleşi (deşi bănuiţi). Ele însă se regăsesc în cartea apărută la editura Cununi de stele.