Despre noroc şi ghinion sau secunda care te salvează

Cum treci de intersecţia Bucur Obor, pe Ştefan cel Mare, te întâmpină platformele care ridică maşinile parcate neregulamentar. Ele, de fapt, sunt parcate mai regulamentar decât altele, ca să folosesc un pleonasm, căci regulamentar nu poate avea grad de comparaţie. De pildă, dacă faci mâna streaşină şi te uiţi pe Moşilor, vei vedea câte două rânduri paralele de maşini parcate sau în aşteptare. Pe Ştefan cel Mare maşinile sunt aliniate frumos,una lângă alta, gospodăreşte. Din nefericire, sunt parcate sub semnul "interzis", deşi dacă te uiţi în jur nu prea ai unde să parchezi. În fine, trecem peste acest amănunt care unora li se poate părea nesemnificativ - cauţi până găseşti! - şi revenim la locul cu pricina. Pe aici trec zilnic platformele care ridică maşinile parcate neregulamentar - eu cred că în sectorul 2 îşi fac norma numai din locul acesta - şi ce am observat eu la angajaţii acelei firme de ridicare a maşinilor sau cum i-o spune e zelul. Frate, au aşa o grabă de parcă ar fi plătiţi la numărul de maşini arestate.

Nu vreau să fiu în pielea celui care nu-şi mai găseşte maşina parcată şi îl compătimesc sincer. Îi exclud însă pe nesimţiţii care te blochează, care parchează dublat, care parchează în aşa fel încât cel care vine de pe o stradă lăturalnică nu mai are vizibilitate. Ăştia chiar ar trebui să primească amenzi în fiecare zi. Ce nu înţeleg eu însă e de ce nu se face totul mult mai simplu: prin amendă. Îi pui omului frumos o amendă sub ştergător, nu-i mai dai palpitaţii că nu-şi găseşte maşina, să mai facă şi infarct.

Revenind la locul cu pricina, azi tocmai treceam pe acolo. La dus, tocmai ce admiram maşinile parcate frumos, cum ziceam, gospodăreşte şi mă miram că nu e nici roată de platformă prin preajmă. După nici jumătate de oră, la întors, cioclii erau la lucru, cu două platforme. O maşină urcată frumos pe platformă trecu pe lângă mine şi exact, dar exact în momentul în care am ajuns în dreptul unei alte maşini şi unul dintre angajaţi s-a aplecat în faţa ei ca să treacă un laţ pe sub ea exact atunci a apărut şoferul, cu cheile într-o mână şi cu o sticlă de suc în alta. Şoferul i-a zis ceva grăbit, de genul - Gata, am venit - s-a urcat la volan şi a plecat. Omul a rămas cu laţul în mână, dezamăgit şi cam buimac. Tocmai ce lăsase prada din mână.

O secundă, două. Acesta a fost timpul de la statutul "arestat" la "liber". În faţa mea, una dintre cele trei femei care se opriseră la spectacol a strigat după şofer:
- Nene, ai avut noroc, că te făceai de cinci-şase milioane!

Voi aţi trecut prin ceva asemănător, la limită?

Comentarii

Unknown a spus…
Dap, cunosc sentimentul. Parca atunci simti ca traiesti. Sunt destule intamplari prin care am trecut, dar ca sa fie una usor amuzanta... Eram in clasa a 5a sau a 6a, ma certam cu un coleg de clasa, l-am imbrancit, m-a imbrancit si el si apoi a fugit (spre fereastra in loc de usa). Suparata ca nu sunt asa puternica si rapida ca el, am scos pantoful si am aruncat dupa el. Colegul s-a ferit si pantoful meu mai avea 1 cm si zbura afara pe fereastra. M-am speriat atat de tare de ce s-ar fi putut intampla (pentru ca as fi ramas desculta, pentru ca as fi fost certata de parinti ca am pierdut pantoful) incat m-am simtit ca si cum as fi traversat printr-un loc nepermis si un TIR s-ar fi oprit la 10 cm de mine in ultima secunda. Si bine inteles ca in Bucuresti era sa ma calce masina de destule ori. Ti-am scris un roman, sper sa nu te plictisesc. O zi faina!
Carmen Musat Coman a spus…
Fata de cat am scris eu e chiar o telegrama. Apoi si eu am tot trecut prin dintr-astea si cu totii trecem. Dar uite cum a avut omul o zi frumoasa pentru ca a venit cu doua secunde mai repede!

Ganduri bune, vad ca pe fata morgana nu e nimic, sau e un joc?
Unknown a spus…
Imi pare rau ca raspun asa tarziu, dar nu am mai citit ce mailuri am primit pe Gmail. Abia acum am vazut. Fata Morgana a fost primul blog pe care l-am facut acum 3 ani, cred, ca proiect la informatica. dar l-am abandonat si am facut proiectul pe wordpress. As vrea sa incep sa scriu, simt nevoia sa scriu, dar nu am nici cea mai vaga idee despre ce. Am atatea pasiuni, placeri, dezamagiri si alte trairi incat un blog in care as scrie despre ele nu stiu cat de mult m-ar interesa.

Postări populare