miercuri, martie 02, 2011

Casa unde te întorci în timp - Muzeul Memorial C.I și C.C. Nottara

reportaj apărut în Ziarul Lumina

Am crede, trecând pragul Muzeului Memorial C.I. și C.C. Nottara, că actorul și fiul său, compozitorul, au plecat într-o mică vacanță iar noi suntem cei care au onoarea de a se îngriji de casă în lipsa lor. Căci totul strălucește de curățenie în aceste încăperi care refac viața unor oameni ce au constituit modele pentru contemporanii lor iar dacă generația noastră va da dovadă de înțelepciune atunci vor fi și pentru noi călăuze întru frumos.

La nici 100 de metri de lumea pestriță a Pieței Gemeni, pe Bulevardul Dacia, numărul 105, o clădire de 80 de ani trece prin zile în ritm lent, păzită de bustul lui Constantin I. Nottara, realizat de Milița Petrașcu. O placă memorială ne anunță, printr-un dezacord, că aici a locuit actorul Nottara și compozitorul Nottara. Steagul zdrențuit de la etajul întâi flutură în vântul lui februarie deasupra cabinei albe din plastic a poliției comunitare, și aparatul foto face eforturi să nu prindă în cadru acest element mai puțin plăcut privirii.

În timp ce apăsăm butonul soneriei, privim afișul de pe ușă: programul de vizitare e de la 10 la 16, mai puțin lunea și marțea, când e închis. O doamnă muzeograf ne deschide și ne va fi gazdă discretă și amabilă. Biletul de intrare e 5 lei (2 lei din martie pentru elevi, pensionari) și în schimbul unui leu primim un pliant cu date despre Muzeu. Inspirată alegerea fotografiei de pe pliant, ne spunem, și pornim în vizită.


De la Ierusalim la București
Casa în care ne aflăm cuprinde două destine, structurate pe nivele – la parter, al actorului Constantin I. Nottara (1859-1935) și la etajul întâi, al fiului acestuia, compozitorul Constantin C. Nottara (1890-1951). Construită în 1931, cu ajutor din partea Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici din București, pe terenul familiei stabilite în București la începutul secolului XIX dar de origine greacă, unul dintre strămoși fiind învățătorul copiilor domnitorului Nicolae Mavrocordat și patriarh al Ierusalimului în anii 1730, clădirea a devenit muzeu în 1956, prin donația Anei Nottara, soția compozitorului. Până la moarte, în 1981, aceasta a fost angajata Muzeului și a locuit în casa de la numărul 105, completând și îngrijind colecția ce poartă numele celor două mari personalități.

60 de ani pe scena Naționalului
Chiar la intrare ne întâmpină masuța de machiaj a actorului, în vitrina măsuței zărim tuburi cu urme de fard, un briceag, o pilă, și cu siguranță că unchiul care l-a adoptat pe viitorul actor și pe sora sa, după ce au rămas orfani, nu s-ar fi opus dorinței de a face teatru a nepotului său dacă ar fi știut că acesta va duce spre faimă numele familiei sale. Constantin a încercat să-și îndeplinească visul de a fi actor dar să și respecte voința unchiului, așa că pe ascuns juca teatru, devenind student al Conservatorului de Artă Dramatică și Lirică, la 16 ani, același Conservator unde va reveni ca profesor peste ani, dar urmează și cursurile Liceului Sava. La 24 de ani pornește spre Teatrul Odeon din Paris, studiind teatrul alături de frații Coquelin, Delaunay și se întoarce în țară spre a juca 60 de ani pe scena Naționalului, în aproape 700 de roluri. Profesor la Conservatorul de Artă Dramatică, director de scenă, traducător, a făcut din actorie artă și cele mai mari nume ale scenei românești i-au fost stundeți: Elvira Popescu, Constantin Tănase, Lucia Sturdza Bulandra, Tanți Cocea, George Calboreanu, George Vraca. Fotografiile și dedicațiile acestora se află de-a lungul scării care duce la etaj, o adevărată galerie a marilor artiști ai scenei teatrului secolului trecut.

”O voință de fier…”

În salonul de la parter ne vom mira de simplitatea mobilierului și privirea ne este atrasă când de bibliotecă (în tot muzeul sunt aproape 7300 de volume, cele mai multe legate în piele, în franceză, română), când de fotografiile de pe perete, înfățișându-l pe actor la trei ani, sau în rolurile jucate, când de afișele spectacolelor, caricaturi. În vitrină admirăm ochelarii, penița, inelul cu sigiliu, un jurnal al lui Nottara. Medaliile primite sunt și ele numeroase. Aici un jilț, dincolo o lampă cu un abajur imens, din pânză, acolo statuete din bronz primite de la admiratori, picturile în ulei ale lui Corneliu Baba, comandate de fiul lui C.I. Nottara, din dorința de a reface arborele genealogic al familiei sale. Dormitorul este și el simplu, fotografiile familiei veghind parcă și acum asupra actorului, deși patul în care s-a prăpădit acesta e gol din 1935. Un șifonier cu oglindă, o noptieră, o masă pe care se află o mapă mare care cuprinde extrase din presa vremii despre activitatea celor doi mari oameni și muzeografa deschide la întâmplare mapa, dăruindu-ne privirii un articol din Adevărul literar și artistic din 1920: ”O voință de fier, o pasiune de teatru susținută de o ambiție pe care nimic nu a putut-o înfrânge”, citim, și oglinda de aproape doi metri din fața noastră pare să răsfrângă imaginea actorului, refăcută din toate aceste fragmente din viața lui. Poate că e doar o părere, așa că urcăm scara în spirală, cu ochii la fotografiile de pe pereți și ne trezim la etajul întâi, în atmosfera în care a trăit fiul Eleonorei (și ea artistă dar fără a urca prea mult pe scenă din cauza sănătății șubrede după naștere) și al lui C. I. Nottara.

Când vioara cântă

Simplitatea mobilierului de la parter e înlocuită de un oarecare gust pentru lux și pentru estetic, cel care a studiat vioara de la 9 ani și a pornit și el spre studii la Paris, elev al lui Enescu și devenind un apreciat compozitor preferând mobila de palisandru comandată special pentru încăperea destinată biroului. Ne uimește iarăși numărul mare de cărți din bibliotecă și respirăm cu nesaț aerul în care se simte mirosul discret și din ce în ce mai rar de carte veche. Poate că vioara din vitrină mai cântă și acum cărților, ca în poveștile copilăriei noastre, când obiectele prindeau viață noaptea. Iar porțelanurile de Sevres, vasele japoneze, chinezești, piesele de mobilier oriental, obiecetele din sticlă de Boemia, Murano, Galle, dansează și ele, când nu le vede nimeni, sub lumina candelabrului de cristal din Boemia din sufragerie. Pianul Bechstein din micul salon nu poate rămâne deoparte în acest spectacol, deși el e singurul care prinde viață și în timpul zilei, aici având loc serate muzicale, susținute de elevii liceelor de muzică sau de studenții Conservatorului, tradiția inițiată de Ana Nottara fiind astfel dusă mai departe. În dreapta sufrageriei vom afla o vitrină, cu caseta de bijuterii care se găsea pe masuța de machiaj dar care a fost mutată aici pentru a o proteja, bomboniere din porțelanuri fine și cu privirea la ele mai să ne împiedicăm de măsuța de joc din fața vitrinei, flancată de două scaune și două jilțuri. Nu bănuim deloc că e o măsuță de joc, abia când doamna muzeografă trage un sertar și vedem locul marcat pentru jocul de table înțelegem că oamenii acelor vremuri se delectau, poate seara, cu o partidă de table. ”Când ating un obiect de aici, din casă, îmi spun că înaintea mea mâini ale unor oameni celebri l-au atins – mărturisește ca pentru sine doamna muzeografă – și am așa, un sentiment de bucurie că pot să mă aflu aici, în mijlocul acestei istorii”.

Vedeți ce simplu e să fii în mijlocul istoriei și să-ți umpli sufletul cu bucurie? E suficient doar să treci de poarta de la numărul 105, de pe bulevardul Dacia. Sau de orice ușă unde se află o casă memorială, un muzeu.

Notă: Nici un articol, fragment de articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

3 comentarii:

DoarEu spunea...

e unul din dorintele acestui an: sa trec pragul cat mai multor muzee si case memoriale.

mi-ai starnit curiozitatea. multumesc!

Carmen Muşat Coman spunea...

Pai si eu multumesc.

Carmen Muşat Coman spunea...

Pai si eu multumesc.