Viața oamenilor celebri, în renovare
Casele memoriale ”George Călinescu” și ”Gheorghe Tattarescu”
articol publicat în Ziarul Lumina, 19 martie 2011
Un muzeu, în mintea unui om obișnuit, e o poartă spre o lume în care pășește cu evlavie, spre a cunoaște o fărâmă din viața oamenilor care au făurit istorie și ne-au servit drept modele. O casă memorială, care oferă privirii și sufletului penița unui scriitor, trusa de machiaj a unui mare actor, vioara unui compozitor este, tot în mintea unui om obișnuit, parte a neamului nostru și de aceea ar trebui cunoscută și văzută de cât mai mulți.
Am zice că sunt lucruri de la sine înțelese, cele de mai sus, și că țin de bunul simț, căci o nație fără trecut nu există. Se pare însă că doar omul obișnuit le percepe astfel, fiindcă mai toți cei care ar trebui să conserve aceste valori sunt indiferenți. Am folosit cuvântul ”a conserva”? Da, în unele cazuri termenul ar fi corect dacă acele case memoriale închise de nu se știe când și care vor fi redeschise iar nu se știe când ar fi învelite într-un nor de cenușă, ca la Pompei. De fapt, poate că ar fi mai bine așa, chiar s-ar conserva. Pentru că dacă într-o casă memorială cu circuit deschis domnul Lupeș, coordonatorul muzeelor care aparțin de MNLR, face reuniuni în trei la masa din sufragerie a lui Minulescu, invitații stând pe scaunele lui Minulescu și frecându-și coatele de masa lui Minulescu, atunci nu vrem să ne imaginăm cam ce s-ar putea întâmpla cu obiectele de valoare din casele memoriale închise pentru o așa-zisă renovare.
Și ca să nu mai lungim vorba, pentru că până în prezent ne-ați însoțit prin Capitală, vizitând împreună locurile unde au trăit mari oameni ai țării noastre, vă invităm să ne fiți alături într-o călătorie mai puțin plăcută, căci se va dovedi a fi frustrantă. Dacă nu cumva chiar enervantă.
Marțea de vei porni spor nu va fi
Vom porni la drum într-o zi de marți, ziua când se deschid muzeele. Ajunși în piața Dorobanți, vom ține drept, spre Floreasca, iar după câteva minute, ajutați de plăcuța ce poartă numele casei memoriale pe care ne-am propus s-o vizităm – George Călinescu (1899-1965) – facem dreapta pe străduța cu pricina. Tot ocolind mașinile de pe trotuar cât pe ce să trecem de numărul 53, unde se află căsuța criticului literar. Nici nu-i de mirare, e total umbrită de o clădire maronie, ”o capodoperă” contemporană ce găzduiește birouri. Diminutivul e potrivit, e chiar o căsuță, și avem impresia că mai mare e curtea cu sculpturi. Tot mai mare, de fapt mai vizibil, pare a fi numărul de pe gard decât plăcuța pe care scrie: ”Academia Română. Casa memorială George Călinescu”. Fotografiem, ne îndepărtăm, ne apropiem, și când să punem mâna pe clanța porții un bodyguard apare pe potecuță. Salutăm și ne exprimăm dorința de a vizita muzeul. Deja suntem nerăbdători, fiindcă e 10,05, cu 5 minute peste ora la care în principiu se deschid muzeele, deși pe poarta acestuia nu e nici un orar. Și vom afla și de ce nu e: pentru că muzeul e închis pentru renovare. Ne uităm la casuță, nouă ni se pare că e deja renovată, dar poate că e ca în cazul străzilor bucureștene, înainte arată mai bine ca după. În fine, se schimbă instalațiile electrice, ceva de genul acesta. Deci ca în cazul străzilor, întâi se asfaltează și apoi se fac șanțuri pentru canalizare! Și de când se întâmplă lucrul acesta? Pentru că noi am sunat prin februarie și ni s-a spus că e deschis muzeul… Păi e închis de la jumătatea lui ianuarie. Și durează? O, nu se știe cât durează. Dar dacă venim cu cineva de la Academie îl putem vizita. O, nu, mulțumim, noi vrem să-l vizităm așa cum suntem noi, oameni obișnuiți.
Scrinul negru rămâne închis
Cu tristețe, ca atunci când din față dispare o prăjitură, ne uităm peste gard. Cine știe când vom putea vedea scrinul negru pe care Călinescu l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a găsit arhiva unei familii… Pianul, mobila stil Empire, covoarele orientale, tablourile semnate de Luchian, Ciucurencu, Andreescu, Pallady, Iser, Gheorghe Petrașcu… Obiectele personale, manuscrisele, fotografiile, icoanele pe sticlă. De aici nu zărim nici măcar bustul lui Călinescu ci doar cele câteva sculpturi risipite prin curte. Autorul monumentalei dar totodată și controversatei Istorii a literaturii române, scriitorul, publicistul, academicianul George Călinescu rămâne, pentru mulți dintre noi, închis ca un scrin, un nume celebru pe cărți, plăcuțe de stradă, de casă memorială sau de Institut de Istorie și Teorie Literară (din 1965, anul morții istoricului literar). Viața sa este în renovare.
Revoluția din 1948 nu a ajuns și la Domnița Anastasia
Din păcate, tot în renovare este și viața pictorului Gheorghe Tattarescu (1820-1894) între pereții clădirii de început de secol XIX, de pe strada Domnița Anastasia, ceva mai jos de strada Eforie, unde se află Poliția Capitalei. Lângă o covrigărie ce are în trei minute mai mulți clienți decât ar avea vecina ei într-un an, de ar fi deschisă, Casa Memorială (muzeu din 1951) e cvsiferecată de o poartă ruginită și doar zidurile-și mărturisesc celebritatea: în 1855 devin proprietatea pionierului neoclasicismului în pictura românească, a cofondatorului, alături de Theodor Aman, în 1864, a Școlii de Arte Frumoase din București, a celui datorită căruia au fost pictate, în 40 de ani, peste 50 de biserici în București - printre care și biserica Sf, Spiridon și Iași – Mitropolia. Participant la Revoluția din 1948, ne va dărui Deșteptarea României, Nemesis sau arta răzbunării, portretul lui Nicolae Bălcescu, dar nu vom putea vedea originalele deoarece sunt pe pereții casei aflate în renovare de câțiva ani. Plafonul pictat de care am auzit rămâne și el ascuns privirii și dincolo de poarta ruginită, în gangul sub formă de arc, ce ne-ar duce spre o curte interioară unde zărim, pe un scaun, un domn care lustruiește ceva ce pare a fi o sculptură din lemn, sau poate chiar sculptează, nu știm și nici nu vom ști, căci vom face doar câțiva pași. Galeria din lemn, cu geamlâc, pare dintr-o dată foarte departe, fiindcă în față ne apare prezentul: un polițist de la poliția locală, încruntat și agresiv: muzeul nu se vizitează, e închis pentru renovare de vreo doi ani, nu știu când se deschide, nu, v-am zis că e închis. ”Duceți-vă și vizitați alte muzee!” ne poruncește aproape, flancându-ne, nu care cumva să mai facem un pas. Degeaba încercăm să mai aruncăm o privire peste umăru-i, fiindcă privirea-i dură ne ținutuie și instinctul de conservare funcționează: facem stânga-mprejur.
De pe trotuar ne mai uităm o dată la clădirea pe care pictorul a renovat-o acum 150 de ani, transformându-i etajul I și decorându-i fațada în stil clasic. Au durat decenii, sperăm să nu mai dureze câteva decenii, până va fi renovată iarăși. Rămânem buimaci, pe loc. Într-o jumătate de zi am dat de două porți închise. Ceva mai încolo e Muzeul Theodor Aman, al cofondatorului Școlii frumoase de arte. Știm însă că și acesta e închis de vreo doi ani cel puțin, pentru renovare.
”Duceți-vă și vizitați alte muzee!”. Bun, unde?
articol publicat în Ziarul Lumina, 19 martie 2011
Un muzeu, în mintea unui om obișnuit, e o poartă spre o lume în care pășește cu evlavie, spre a cunoaște o fărâmă din viața oamenilor care au făurit istorie și ne-au servit drept modele. O casă memorială, care oferă privirii și sufletului penița unui scriitor, trusa de machiaj a unui mare actor, vioara unui compozitor este, tot în mintea unui om obișnuit, parte a neamului nostru și de aceea ar trebui cunoscută și văzută de cât mai mulți.
Am zice că sunt lucruri de la sine înțelese, cele de mai sus, și că țin de bunul simț, căci o nație fără trecut nu există. Se pare însă că doar omul obișnuit le percepe astfel, fiindcă mai toți cei care ar trebui să conserve aceste valori sunt indiferenți. Am folosit cuvântul ”a conserva”? Da, în unele cazuri termenul ar fi corect dacă acele case memoriale închise de nu se știe când și care vor fi redeschise iar nu se știe când ar fi învelite într-un nor de cenușă, ca la Pompei. De fapt, poate că ar fi mai bine așa, chiar s-ar conserva. Pentru că dacă într-o casă memorială cu circuit deschis domnul Lupeș, coordonatorul muzeelor care aparțin de MNLR, face reuniuni în trei la masa din sufragerie a lui Minulescu, invitații stând pe scaunele lui Minulescu și frecându-și coatele de masa lui Minulescu, atunci nu vrem să ne imaginăm cam ce s-ar putea întâmpla cu obiectele de valoare din casele memoriale închise pentru o așa-zisă renovare.
Și ca să nu mai lungim vorba, pentru că până în prezent ne-ați însoțit prin Capitală, vizitând împreună locurile unde au trăit mari oameni ai țării noastre, vă invităm să ne fiți alături într-o călătorie mai puțin plăcută, căci se va dovedi a fi frustrantă. Dacă nu cumva chiar enervantă.
Marțea de vei porni spor nu va fi
Vom porni la drum într-o zi de marți, ziua când se deschid muzeele. Ajunși în piața Dorobanți, vom ține drept, spre Floreasca, iar după câteva minute, ajutați de plăcuța ce poartă numele casei memoriale pe care ne-am propus s-o vizităm – George Călinescu (1899-1965) – facem dreapta pe străduța cu pricina. Tot ocolind mașinile de pe trotuar cât pe ce să trecem de numărul 53, unde se află căsuța criticului literar. Nici nu-i de mirare, e total umbrită de o clădire maronie, ”o capodoperă” contemporană ce găzduiește birouri. Diminutivul e potrivit, e chiar o căsuță, și avem impresia că mai mare e curtea cu sculpturi. Tot mai mare, de fapt mai vizibil, pare a fi numărul de pe gard decât plăcuța pe care scrie: ”Academia Română. Casa memorială George Călinescu”. Fotografiem, ne îndepărtăm, ne apropiem, și când să punem mâna pe clanța porții un bodyguard apare pe potecuță. Salutăm și ne exprimăm dorința de a vizita muzeul. Deja suntem nerăbdători, fiindcă e 10,05, cu 5 minute peste ora la care în principiu se deschid muzeele, deși pe poarta acestuia nu e nici un orar. Și vom afla și de ce nu e: pentru că muzeul e închis pentru renovare. Ne uităm la casuță, nouă ni se pare că e deja renovată, dar poate că e ca în cazul străzilor bucureștene, înainte arată mai bine ca după. În fine, se schimbă instalațiile electrice, ceva de genul acesta. Deci ca în cazul străzilor, întâi se asfaltează și apoi se fac șanțuri pentru canalizare! Și de când se întâmplă lucrul acesta? Pentru că noi am sunat prin februarie și ni s-a spus că e deschis muzeul… Păi e închis de la jumătatea lui ianuarie. Și durează? O, nu se știe cât durează. Dar dacă venim cu cineva de la Academie îl putem vizita. O, nu, mulțumim, noi vrem să-l vizităm așa cum suntem noi, oameni obișnuiți.
Scrinul negru rămâne închis
Cu tristețe, ca atunci când din față dispare o prăjitură, ne uităm peste gard. Cine știe când vom putea vedea scrinul negru pe care Călinescu l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a găsit arhiva unei familii… Pianul, mobila stil Empire, covoarele orientale, tablourile semnate de Luchian, Ciucurencu, Andreescu, Pallady, Iser, Gheorghe Petrașcu… Obiectele personale, manuscrisele, fotografiile, icoanele pe sticlă. De aici nu zărim nici măcar bustul lui Călinescu ci doar cele câteva sculpturi risipite prin curte. Autorul monumentalei dar totodată și controversatei Istorii a literaturii române, scriitorul, publicistul, academicianul George Călinescu rămâne, pentru mulți dintre noi, închis ca un scrin, un nume celebru pe cărți, plăcuțe de stradă, de casă memorială sau de Institut de Istorie și Teorie Literară (din 1965, anul morții istoricului literar). Viața sa este în renovare.
Revoluția din 1948 nu a ajuns și la Domnița Anastasia
Din păcate, tot în renovare este și viața pictorului Gheorghe Tattarescu (1820-1894) între pereții clădirii de început de secol XIX, de pe strada Domnița Anastasia, ceva mai jos de strada Eforie, unde se află Poliția Capitalei. Lângă o covrigărie ce are în trei minute mai mulți clienți decât ar avea vecina ei într-un an, de ar fi deschisă, Casa Memorială (muzeu din 1951) e cvsiferecată de o poartă ruginită și doar zidurile-și mărturisesc celebritatea: în 1855 devin proprietatea pionierului neoclasicismului în pictura românească, a cofondatorului, alături de Theodor Aman, în 1864, a Școlii de Arte Frumoase din București, a celui datorită căruia au fost pictate, în 40 de ani, peste 50 de biserici în București - printre care și biserica Sf, Spiridon și Iași – Mitropolia. Participant la Revoluția din 1948, ne va dărui Deșteptarea României, Nemesis sau arta răzbunării, portretul lui Nicolae Bălcescu, dar nu vom putea vedea originalele deoarece sunt pe pereții casei aflate în renovare de câțiva ani. Plafonul pictat de care am auzit rămâne și el ascuns privirii și dincolo de poarta ruginită, în gangul sub formă de arc, ce ne-ar duce spre o curte interioară unde zărim, pe un scaun, un domn care lustruiește ceva ce pare a fi o sculptură din lemn, sau poate chiar sculptează, nu știm și nici nu vom ști, căci vom face doar câțiva pași. Galeria din lemn, cu geamlâc, pare dintr-o dată foarte departe, fiindcă în față ne apare prezentul: un polițist de la poliția locală, încruntat și agresiv: muzeul nu se vizitează, e închis pentru renovare de vreo doi ani, nu știu când se deschide, nu, v-am zis că e închis. ”Duceți-vă și vizitați alte muzee!” ne poruncește aproape, flancându-ne, nu care cumva să mai facem un pas. Degeaba încercăm să mai aruncăm o privire peste umăru-i, fiindcă privirea-i dură ne ținutuie și instinctul de conservare funcționează: facem stânga-mprejur.
De pe trotuar ne mai uităm o dată la clădirea pe care pictorul a renovat-o acum 150 de ani, transformându-i etajul I și decorându-i fațada în stil clasic. Au durat decenii, sperăm să nu mai dureze câteva decenii, până va fi renovată iarăși. Rămânem buimaci, pe loc. Într-o jumătate de zi am dat de două porți închise. Ceva mai încolo e Muzeul Theodor Aman, al cofondatorului Școlii frumoase de arte. Știm însă că și acesta e închis de vreo doi ani cel puțin, pentru renovare.
”Duceți-vă și vizitați alte muzee!”. Bun, unde?
Comentarii