joi, martie 17, 2011

O scurtă istorie a limbilor indiene

articol al Amitei Bhose
India – victima Universităţii Bucureşti
20 octombrie 1990

Într-o bună zi din 1978 am fost invitată la rectoratul Universităţii din Bucureşti. Cum am intrat, domnul rector academician George Ciucu m-a întrebat: „Aţi adus cererea?” Când a văzut că am picat parcă din lună, a adăugat: „Fetele noastre nu v-au spus nimic?” Persoanele de la Relaţii externe m-au lămurit că s-a înfiinţat un post de lector – deocamdată suplinitor – de sanscrită şi bengali şi că Universitatea aşteaptă să-mi depun actele şi o cerere. Aşa a început cariera mea universitară la Bucureşti. A fost şi un preludiu, la care voi reveni imediat.
După atâtea biografii ale securiştilor şi infractorilor, cred că cititorii nu se vor plictisi de unele reflecţii nostalgice ale unui fost universitar, ale unui om care la îndemnul sufletului său a venit din lumea liberă într-o ţară de după cortina de fier şi care în toţi acei 18 ani de şedere în România a avut la el paşaportul său indian, adică putea să plece oricând. Poate că nici n-ar strica unele informaţii istorice despre secţia de limbi indiene în cadrul Catedrei de limbi orientale a Universităţii sus-numite. Cel puţin ca o varietate, pentru că în ultimele luni n-au prea fost discutate problemele studiilor, ale studenţilor ca atare.
Acum preludiul. La începutul anului universitar 1972-1973, când eram doctorandă la Facultatea de română, mi s-a oferit să ţin un curs facultativ de limba şi literatura bengali la catedra respectivă, unică în România. Pe atunci catedra a fost condusă de prof. Cicerone Poghirc, care ulterior a plecat din ţară. Deşi mi s-a spus că fac cinstea Universităţii, am considerat că cinstea a fost de partea mea. Am crezut că voi putea pregăti specialişti care vor continua munca mea. Am visat că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Rabindranath Tagore, atât de îndrăgite aici, din bengali în română. Vor traduce operele marilor scriitori români în bengali, pentru care vor găsi o piaţă la Calcutta, unde traducerile mele din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu şi alţii au creat un interes în literatura română. Indiferent de dimensiunea şi populaţia Indiei, bengali a reprezentat singura cale a comunicării între cele două culturi – română şi indiană. Este şi unica limbă a celor peste o sută de milioane de oameni din Bangladesh.
Atunci am început să predau în calitate de colaborator şi aşa am continuat până în 1978. După obţinerea titlului de doctor în filologia română cu tema „Influenţa indiană în gândirea lui Eminescu” (publicată ulterior cu titlul Eminescu şi India), am beneficiat de o bursă post-doctorală, tot a guvernului român, pentru a stabili textul manuscrisului eminescian de gramatica sanscrită, în vederea încadrării sale în volumul XIV al Operelor poetului (Ed. Academiei).
În februarie 1977 am solicitat domiciliul stabil în România, fără de care nu puteam să primesc nici un post, nici un spaţiu locativ. După ce au fost rezolvate problemele legate de şederea mea în România, am făcut, în 1980, demersurile necesare pentru a înfiinţa un curs de limba şi literatura bengali ca o disciplină oficială. Este în afara oricărei discuţii faptul că nu poţi scoate specialişti dintr-un curs facultativ cu regimul de două ore pe săptămână. Decanul Facultăţii de limbi străine de atunci, dl. prof. Paul Miclău, l-a recomandat chiar ca o disciplină principală, rugându-mă în repetate rânduri să solicit sprijinul Ambasadei indiene. Ambasada Indiei, şi apoi ambasada Bangladeshului, mi-au dat conscursul. Ministerul Învăţământului din România a aprobat propunerea în principiu, dar nu i s-a dat curs atunci, din motive economice.
La această Universitate a existat disciplina oficială de limba hindi. A fost înfiinţată probabil în 1967, în cadrul colaborării cu guvernul indian şi ca atare a fost condusă totdeauna de către profesorii invitaţi din India. Dumnealor au predat în engleză. Atât pentru cursuri facultative de sanscrită şi bengali cât şi pentru cele oficiale de civilizaţia indiană şi estetica indiană destinate studenţilor de la hindi, am folosit limba română ca mijloc de predare.
Nu ştiu de ce Secţia de limbi indiene a fost handicapată de la bun început. N-au existat materiale didactice. Cărţile de hindi şi bengali, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume, donate de guvernul indian, au fost puse sub lacăt în sediul Asociaţiei de studii orientale. Nimeni n-avea acces la ele.
Atât colegii mei de hindi, cât şi eu, am redactat manuale şi dicţionare de sute şi mii de pagini, pe care le-am şi scris, ajutaţi de studenţii noştri, caligrafic, ca ele să fie multiplicate. Tipografiile din România nu dispun de caracterele acestor limbi, iar o maşină de scris în hindi, donată de guvernul indian, a dispărut fără să fie folosită vreodată. Gradul cunoştinţelor de hindi ale absolvenţilor, după patru ani de studii, este, aşadar, comparabil cu cel al limbii române însuşit de studenţii străini la sfârşitul primului semestru al anului pregătitor. După încă un semestru de curs intensiv, străinii se înscriu la facultăţile de specialitate. Iar „absolvenţii” de hindi, cu cunoştinţe mai puţine capătă diplome şi sunt consideraţi capabili să predea la Universitate! Nu ştiu, nici nu înţeleg de ce profesorii de hindi, care aveau statut de diplomat, n-au solicitat intervenţia guvernului indian pentru a îndrepta situaţia.
La cursurile facultative de sanscrită şi bengali pe care le conduceam se înscriau foarte mulţi studenţi din alte instituţii de învăţământ superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitectură, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicină şi de la alte facultăţi universitare, de ex. Matematică, Geologie, Chimie, Fizică, Istorie-Filosofie şi, de asemenea, salariaţii şi pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studenţii de la Filologie nu primeau nici măcar un certificat de absolvire. Tot ce au făcut ei au făcut de dragul culturii.
Şi au făcut multe. Au redactat lucrări de sinteză şi au tradus din bengali şi sanscrită, unele traduceri fiind chiar publicate în „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „România literar” şi apoi în „Dimineaţa” şi „Columna” (Tg.Jiu). Şi-au dovedit şi talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei naşterii lui Tagore au devenit celebre. În vara anului 1981 au prezentat o piesă a aceluiaşi autor indian, în traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucureşti. A fost o premieră absolută pe ţară (v. Recenzia la „Teatru”, iul-aug.1881, p.162).
A fost la bază, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil rămâne faptul că m-auinspirat întrebrile necontenite ale studenţilor. Pasiunea, dragostea şi sârguinţa lor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit de asemenea studenţi. Baza reală a realizărilor noastre au fost relaţiile afective între profesor şi studenţi, sentimentul de respect reciproc. Îi priveam pe studenţi ca pe viitorii mei colegi, nu ca pe nişte „draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.
Ţin să aduc la cunoştinţa publicului român că la solicitarea celei mai prestigioase reviste literare din Calcutta – probabil din India – am scris un studiu de vreo 60 de pagini de manuscris despre recepţionarea lui Tagore în România, din care o mare parte a fost dedicată, la sugestia redactorului şef, activităţilor studenţeşti din Bucureşti. În numărul său din 20 septembrie 1989, revista „Desh” l-a publicat ca fiind articolul cel mai important („cover story”, cum se spune în engleză) însoţit de o emoţionantă notă editorială. Câte scrisori de felicitări am primit din India atunci şi încă o dată după Revoluţie!
Aşa au mers lucrurile până în decembrie 1989. În ciuda interesului pronunţat al studenţilor, bengali a rămas curs facultativ – timp de 18 ani. Şefa catedrei de limbi orientale îmi spunea totdeauna, mai ales după întâmplările legate de „meditaţia transcedentală” în 1982, că autorităţile de partid şi de stat împiedicau încercările de a dezvolta secţia de limbi indiene, că Ministerul Învăţământului era împotriva înfiinţării disciplinei oficiale de bengali. Din acelaşi motiv nu se putea, probabil, titularizarea mea: dânsa îmi spunea că se lupta mereu ca să mă salveze de retrogradare ca asistent. Deoarece era şi secretară de partid, credeam că ştia mai bine cum stau lucrurile.
După căderea regimului, era de aşteptat că predarea limbilor indiene va fi tratată cu mai multă seriozitate, mai ales pentru că cei mai mulţi din cei care susţin că au suferit atunci, în 1982, din cauza Indiei, au fost numiţi în funcţii importante în guvernul postrevoluţionar. După Revoluţie, au fost efectuate schimbări în învăţământul superior. Catedra de limbi orientale a vrut să ţină pasul cu ele, doar prin propunerea avansării de grad vizând pe fiecare (minus unu) membru al corpului profesoral. Atât eu cât şi studenţii de la hindi, care în absenţa unui profesor asistau la orele unei colaboratoare, o „absolventă” româncă, am solicitat disciplina oficială pentru bengali.
Decanul actual al Facultăţii de limbi străine n-a aprobat-o. Postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, chiar şi în absenţa unui eventual concurent sau a unei comisii competente. Nici nu înţeleg care a fost raţiunea de a anunţa un concurs pe plan naţional, şi nu internaţional, pentru discipline care nu au nici un deţinător de diplomă universitară în toată ţara. Adică sanscrită, bengali şi indianistică. Dar „raţiunea” a fost, poate, alta. Deoarece hindi a fost introdusă în mod nejustificat în norma anunţată pentru concursul privind postul meu, am cerut rectificarea şi, bineînţeles, avansarea – după 18 ani de muncă, insitând mereu asupra cazului limbii bengali. Am fost condamnată pentru nesupunere şi, ca rezultat, postul a fost desfiinţat. După expirarea contractului anual am fost, „în mod firesc”, exclusă din corpul profesoral. Iată motivul scoaterii postului la concurs!
Nu intru în detaliile birocratice. Eventualii cercetători ai autonomiei universitare vor găsi în arhiva mea personală copiile memoriilor mele – aprox. 50 de pagini în total – depuse peste tot. Originalele au prins aripi, unul – cel mai amplu – s-a rătăcit prin „bunăvoinţa” unui personaj care poartă acelaşi nume de familie ca şi câinele lui Ceauşescu. Oare tot regimul dictatorial a fost vinovat? O să tot dăm vina pe mort? Regimul a avut destule păcate ale sale, nu este cazul, nici nevoie să mai inventăm altele.
Aşa s-au terminat, efectiv, studiile indiene în România – „not with a bang, but with a whimper!” (nu cu un bubuit, ci cu un scâncet), aşa cum a spus T.S. Eliot despre sfârşitul lumii.

P.S. Am impresia că nu toate cadrele didactice din catedra de limbi orientale au diploma de profil. Actele celor care le au sunt oare valabile, recunoscute de Universităţi străine? Ale mele sunt. Oare acesta să fi fost motivul real al destituirii mele din funcţie? Prin acest gest final, Universitatea Bucureşti mi-a făcut o cinste – una mai mare ca cea iniţială. A recunoscut competenţa mea profesională şi integritatea mea personală.

Niciun comentariu: