marți, februarie 21, 2012

Femeia cu o infinitate de inimi

Gândul sinuciderii nu-i trecuse niciodată prin minte, şi totuşi fusese bănuită, acuzată chiar, că vrea să-şi sfârşească viaţa pământească pentru a ajunge mai repede la dreapta Tatălui. Bigotismul ei era luat, iată, în derâdere de către cei care nu puteau înţelege, nu erau aleşi să înţeleagă. Întoarse capul spre fereastră, unde cerul se mai lupta cu iarna, aruncându-şi în bătălie ultimele forţe, şi zâmbi. Aşa se întâmpla şi cu ea: se lupta mereu cu cineva, diferenţa era că nu întotdeauna ieşea învingătoare.


Viaţa ei, privită de pe acel pat de spital, unde aştepta operaţia liniştită, împăcată, nu fusese prea plină de victorii, dacă erau privite de un străin. Se căsătorise devreme, pe la 17 ani, vândută pe o bucată de pământ şi un pumn de bani. Îşi acceptase soarta, fără să se întrebe dacă e drept ori nu, aşa cum primise şi palmele bărbatului beat. Fiindcă întrebările ei primiseră acelaşi răspuns: „Aşa e pe lumea asta, mamă, n-ai ce face, îndură şi taci!“ Poate de aceea căutase alte răspunsuri la biserică, acolo unde toate suferinţele ei dispăreau, ca prin minune, acolo unde plângea împreună cu Fecioara Maria. Prilej de alte bătăi erau desele ei plecări la biserică, bărbatul nedorind să aibă drept consoartă o femeie care se închina la icoane şi lua în derâdere cuvântările tovarăşului. Dar Florica îşi văzuse de drum, ignorându-şi bărbatul care o striga prin curte „Bigoato!“, în gura mare, să audă lumea că se dezice de nevasta cam nebună, care nu ştia, nu înţelegea că lumina venea de la Răsărit şi nicidecum de la lumânările aprinse întru odihna răposaţilor. Morţii cu morţii, vii cu vii, obişnuia el să spună, mai bine ar veni la căminul cultural, la şedinţele de partid.
Multă vreme, Florica nu ştiu ce înseamnă cuvântul „bigot“, bănuia doar, după tonul bărbatului ei, că e ceva legat de biserică şi că nu e de bine. Îi explică învăţătoarea sensul şi ea începu atunci să râdă, cu mâna la gură, aşa cum făceau toate ţărăncile din sat. Păi dacă asta însemna, să urmeze cu străşnicie preceptele lui Dumnezeu, ce era de rău? Ce, ea strigase vreodată după bărbată-său „comunistule“? Îl lăsase în pace, îi respectase alegerea. Cu ea ce avea?
Toată tinereţea ei fu urmărită, cu duşmănie, de acest cuvânt, care deveni, în timp, poreclă. Se şi obişnuise ca bărbatul ei să n-o mai strige decât astfel, cu ironie. Acceptase însă cu seninătate acest apelativ, ei nu i se părea a fi nimic de râs, nimic de luat în derâdere în a te duce la biserică şi a vorbi cu Dumnezeu. Acesta era, de altfel, singurul care o asculta. Cum să-i întoarcă spatele celui care lua asupra-i toate suferinţele ei? Care-i dădea un sfat numai privind-o din icoana mare, aflată la dreapta altarului din biserica veche? La îndemnul lui dăruise unui cămin de copii toată lâna pe care o avea în pod, pentru a avea plăpumi călduroase sau pulovere care să-i ocrotească de frig. Bărbatului furios îi spusese că au intrat moliile în lână şi a trebuit s-o arunce, doar nu era să lase fluturii ăia să intre în macaturi! Din banii ei câştigaţi cu sapa, la CAP, cumpărase de multe ori caiete şi creioane pentru copiii vecinei, văduvă care trăia dintr-o amărâtă de pensie de urmaş. Pe ea n-o blagoslovise Dumnezeu cu copii, şi acceptase această hotărâre a lui fără să crâcnească, deşi şi-ar fi dorit tare mult să aibă un suflet de copil de care să aibă grijă.
Multe au fost gesturile ei spre ceilalţi, nu le ţinuse seama şi nici nu aşteptase vreo mulţumire pentru ele. Aşa simţea că trebuie să facă, aşa făcea, i se părea foarte simplu, i se părea normal să fie astfel, să-şi ajute semenii. Iar când, 20 de ani de la trecerea pragului bisericii ca mireasă află că fata vecinei avea nevoie de un transplant de rinichi, trecu din nou pragul Casei Domnului, spre a cere sfat de la El. O oră mai târziu, ieşi cu chip senin, trăgându-şi basmaua pe cap la poartă şi neoprindu-se decât la uşa vecinei. Dacă era nevoie de un rinichi, apoi ea avea doi, Dumnezeu îi spusese că poate trăi şi cu unul. Unul îi era de ajuns.
Blestemele năvăliră asupra-i, atunci, rostite cu duşmănie de bărbatul beţiv, egoist, care o acuza că şi-a pierdut minţile, că vrea să se sinucidă, că nu-i pasă că-l lasă singur. Ea zâmbi doar, hotărâtă să-l înfrunte, de data asta nu cu viclenie, pentru a-i ascunde ce s-a întâmplat cu nu ştiu ce bani care se duseseră pe pantofii unui copil din sat, ci deschis, în faţă. Da, avea să-i dea un rinichi fetei, dacă avea să se potrivească după analize, aşa o să facă, putea să se pună de-a curmezişul şi tot avea să plece la Bucureşti, la spital.
O urmăriseră foarte multă vreme vorbele lui, grele, urâte, dar aici, pe patul de spital, le uită, le iertă. Nu ştia ce spune, săracul. Nebună nu era ea, că-şi dăruia sufletul, că dăruia un rinichi din prea multă dragoste pentru semeni, nebuni erau, poate, ceilalţi, pentru că erau săraci, inima lor era uscată. Zâmbi la gândul care-i trecu prin minte, un gând năstruşnic dar care ar fi vrut tare mult să se poată îndeplini: îşi imaginase că are, în piept, o inifinitate de inimi şi că le poate dărui semenilor… Cu gândul acesta adormi, anesteziată de conţinutul injecţiei dar şi de fericire, şi zâmbetul ei blând fu martor liniştit al operaţiei. Avea să se trezească tot cu el pe buze, câteva ore mai târziu.

2 comentarii:

Daniel spunea...

Sunteti scriitorul roman preferat de mine!
Tineti-o tot asa!
Aaaa, si sa nu va simtiti magulita de o astfel de apreciere! Eu ma bucur nespus ca existati!

Carmen Muşat Coman spunea...

E o povestire veche, aparuta in revista Femeia - 2000, cred, pe acolo, prin anii aceia...

Multumesc, n-ai cum sa nu te simti magulit chiar daca nu le meriti, aprecierile. Ca sa fii scriitor se presupune ca trebuie sa si vinzi, ca sa nu mai spun de cititori. Daca o tin tot asa ajung curand la faliment, daca nu cumva am si ajuns. Mi-ati raspunde,daca n-ati fi in cauza: Decat multi si prosti, mai bine putini si alesi. Adevarul ca uneori e bine sa fie si multi. Va multumesc. Imi sunteti de-a dreptul simpatic.