vineri, februarie 03, 2012

Rabindranath Tagore, artist al umbrei și al luminii*

Cuplu, 1934, desen în peniță, Rabindranath Tagore. Coperta piesei de teatru Dragostea încurcă, dragostea descurcă, editura Cununi de stele, octombrie 2011




Amitei Bhose, om al luminii, cu dragoste

Moto: „Ceea ce acceptăm singuri nu mai reprezintă o încercare grea” – Gora

Rabindranath Tagore, natură predominant literară, a adoptat ușor tot ce ținea de viața culturală națională și mondială. Omul, „nepot al naturii” , era pentru el unul singur, iar cultura universală era moștenirea sa inalienabilă. Personalitatea lui s-a manifestat în toate formele artei, fiecare formă completând-o pe cealaltă. Poeziei s-au alăturat muzica – modalitate de exprimare a sufletului –, teatrul, coregrafia și, nu în ultimul rând, pictura – formă de apropiere de ceea ce este divin în lume.
Pictura apare ca un alt mijloc de expresie a sensibilității sale. Admirase întotdeauna operele maeștrilor japonezi și europeni, pictura modernă non figurativă. Din dragoste pentru frumos, fondează în 1918 Școala de arte plastice Kālabhavana, iar în 1921, la Santiniketan (Lăcașul păcii) înființează un institut de învățământ superior, centru de cultură indiană și universală (Visvabharati), întruchipând idealul de viață al lui Tagore.
Primele sale expoziții de pictură și desen din 1930 în Franța, Anglia, Germania, Norvegia, Rusia și America și următoarea în India, în 1931, au constituit o surpriză pentru cei familiarizați cu pictura indiană. Nici o pictură nu avea titlu, absență motivată de poet prin următoarele cuvinte: „Este cu totul imposibil să-mi botez picturile. Motivul este că eu nu pictez nici o temă gândită. Din întâmplare o figură necunoscută se formează după mișcările stiloului (…) Picturile mele vin pe neașteptate și nepoftite. Eu mă ocup de crearea artei, îi las pe alții să le dea nume.”
Tagore impunea un alt ritm celor 8000 de ani de pictură tradițională. Erau cunoscute picturile rupestre de la Ajanta și Bagh din perioada Gupta (350-500 e.n.), care înfățișau scene de la curtea regilor, de un dinamism poetic al mișcării. Secolele următoare aduceau tablourilor statice o stilizare a expresiei feței; pictura miniaturală atinsese apogeul în timpul domniei lui Akbar (1556-1605) și apoi a fiului său Jahangir (1605-1627); după o perioadă de declin, pictura renaște, datorită școlii rajasthani, care se inspiră din tradițiile locale artistice și religioase. Către sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, artiștii indieni au început să adopte pictura în ulei și în acuarelă în stilul realist, fără să aducă totuși un stil nou, diferit. În prima jumătate a secolului XX, școala din Bengal a dat naștere unui nou stil, inspirat de picturile murale; mai târziu alți artiști, printre care și Amrita Sher Gil, în ciuda influenței tradițiilor europene, au creat opere de artă adânc înrădăcinate în tradiția indiană.
Tocmai de aceea lucrările lui Tagore, în plin secol XX, au părut ciudate, nonșalante, tulburătoare, fantastice. Tagore însuși spunea: „Compatrioții mei au fost nedumeriți pentru că nu știu cum să se pronunțe asupra picturilor mele.” Esteticieni ca O.C. Gangoly și A.K. Coomaraswamy au recunoscut însă statutul lor, pe când pictorul Nandalal Bose a salutat „calitățile lor de prospețime și forță care transformă vechiul în nou”. „Trebuie să ne reeducăm în valorile fundamentale de artă – a scris Bose – și nici un altul nu poate s-o facă mai bine decât cel care creează forme, a căror forță nimicește clasificările noastre și ne face să-l admirăm pe artist. Dacă ni se pare că Rabindranath este crud și distrugător, aceasta se explică prin faptul că el sparge bolovanii din terenul nostru pentru ca viitoarele flori să fie asigurate de sevă.”
Pictura sa era un fenomen de rebeliune, care se deosebea de valorile profunde și senine pe care poetul le prezentase și dezvoltase în opera sa literară, extinsă de-a lungul a mai mult de jumătate de secol. Înainte de a picta, în jurul lui fusese atâta lumină, „de parcă cineva își înmuia pensula în sufletul meu și-mi transmitea culoarea peisajului multicolor al Naturii” –, de aceea simțea că se contopește cu cerul, lumina, vântul și marea. Mai târziu apar întrebările, nelămuririle. Tagore avea de rezolvat conflictul dintre o lume placidă, tipică, cu valori etern moștenite și o lume plină de incertitudini, anxioasă; avea de răspuns întrebărilor secolului XX. Simte că „infinitul ne copleșește cu o profundă tristețe izvorâtă dintr-un veșnic dor de depărtări… Dacă ne străduim să ne concentrăm, vom reuși să tălmăcim doar parțial armonia vastă a îmbinării tuturor luminilor și culorilor universului într-o perfectă melodie a minților noastre.” Această criză majoră a vieții sale și-a găsit expresia în desenele pe care a încput să le facă pe paginile manuscriselor sale, care câteodată aproape că acopereau textul. Ștersăturile apăruseră încă din 1874, când avea numai 13 ani. Sunt meandre încâlcite, complicate, de unde te privesc mereu ochi vii, care încearcă să descopere sensul vieții; unghiurile atrag atenția asupra lor ca fiind configurații ritmice și complete. Tagore ștergea părțile abandonate în așa fel încât nimeni nu putea descifra nici măcar o literă din ele. Oricine ar fi vrut să dea o formă ștersăturilor. Tagore făcea doar atâta. Copilul care se afla în sufletul lui de artist zgâria hârtia cu stiloul și crea distrat diverse și stranii forme artistice. Pictura sa nu pornește din vreun motiv, n-are nici o țintă. Originea sa nu rezidă în nici o intenție de a face ceva – sau poetul nu este conștient de o astfel de intenție care stă în subconștient. Pictura lui pornește de la o formă la alta – liniile și culorile mereu transformă formele; mergând în acest fel, ele ajung la o fază când nu mai pot fi retușate. Nu se poate adăuga nici o linie, nu se poate schimba nici o nuanță de culoare. Atingând cest apogeu, ele capătă viață în ochiul lăuntric al artistului. După călătoriile în străinătate, locul ștersăturilor a fost luat de forme închise, de umbre elastice. Formele incisive de până atunci s-au transformat în monograme detaliat elaborate cu o tendință spre evocarea unor forme organice și pline de esență. Simultan a apărut o stilizare geometrică, unghiulară. Aceste schițe de început, datând din 1928, au fost lucrate cu stiloul; la puțin timp au apărut desenele în două sau trei culori, penița a început să fie folosită și lateral, apoi degetele, bucăți de cârpă și în cele din urmă, penelul. Culorile neamestecate formau structuri distincte, dar domina caligrafia originală, pură, lichidă. În locul pregătirii academice și tehnice, Tagore a putut pune simțul său înnăscut pentru ritm, semnul impecabil al sintaxei și caligrafia sa elegantă și disciplinată. Opera sa literară din această perioadă nu arată nici o dezvoltare paralelă cu pictura sa. Experiența primelor desene poate că i-a cristalizat meditația dar independența creativă a lui Tagore nu a fost delimitată de propriile teorii. Înainte ca ritmul semnificativ să fie proclamat ca ultimă și finală valoare, flexibilitatea lineară a umbrelor policrome în spațiu a fost în 1929 dintr-o dată asaltată de o policromie distinct flamboaiantă.
Aceste fantasmagorii mai degrabă ciudate decât frumoase au relevat o lume extraordinară, capricioasă și intimă, surprinsă în procesul ei de luare a unei forme și de căpătare a unei consistențe. Reorganizarea emotivă a formelor, practicată de primii expresioniști a părut să fi fost rapidă. Culorile s-au transformat într-o luminiscență pătrunzătoare. Desenele și picturile ating proporții mai ample dar continuă să rețină verticalitatea paginii scrise. Hârtia a continuat să fie suportul acestora pentru că pe ea se putea fixa imaginea proiectată și care era prin ea însăși definitivă. Poetul și pictorul se întreabă acum „dacă e ușor să torni imaginația veșnic schimbătoare în matricea solidă a realului vieții.”
Începând din 1932, Tagore a folosit culori opace și pânză aspră; creioane, cerneluri corozive experimentale, culori vegetale, lacuri de diferite feluri erau aplicate pe orice fel de hârtie, neținând cont de felul materialului. Singura sa încercare de pictură în ulei pe pânză a fost abandonată la jumătatea drumului, pentru că se usca prea încet. Opera sa conține mai mult de 3000 de desene și picturi din perioada 1928-1940. Nandalal Bose scrie: „Numărul picturilor sale realizate în 10-12 ani întrece numărul total al picturilor realizate de toți marii pictori bengalezi la un loc în ultimii 50 de ani. Mai bine de 1500 de picturi ale sale se află la muzeul din Santiniketan.”
Arta lui are adesea tendința de a deveni halucinantă, populată de ființe care seamănă cu fantome ieșite din inconștientul poetului: panglici animate, compoziții cu flori-păsări, animale arhaice fără nume, reptile primitive, vase-monstru, nuduri senzuale pe mobilă extravagantă, protagoniști improbabili într-o misterioasă melodramă, pelerini unghiulari căutând ceva la infinit, case romantice, de vis, ilustrații pentru povești pierdute în vreme, amurguri incandescente pe câmpuri, plimbări liniștite, tipuri familiare, personaje și portrete, măști ale sarcasmului, măști ale groazei, fețe sentimentale, fețe ovale cu buze tăcute și cu ochi care te pironesc, toate proaspăt formale, rampante.
Lumea interioară a fost populată de entități proprii, aparținând atât lumii reale cât și lumii visului. „Nu știu de ce frumosul este comparat mereu cu visul, poate pentru a sublinia frumusețea, eliberând-o de toată greutatea realului.” În ciuda acestei idei, Tagore trece de la abstract la concret. Începe să picteze capete fără corp, părțile umane devenind problema cea mai importantă. Fața ovală, gânditoare a unei femei, cu ochi mari, neînsuflețiți, a fost probabil cea mai obsesivă dintre teme. Expusă pentru prima oară în 1930, această pictură a cunoscut mai multe variante. Locul fețelor ovale, alungite până la limită, alte domnișoare Pogany, a fost luat de fețe dramatice în mod excesiv, cu nări largi, pictate în culori dramatice. În contrast, picturile reprezentând peisaje tindeau adesea spre o atmosferă difuză, mătăsoasă, umedă. Peisajele sunt marcate de linii care le schimbă cursul și densitatea, urmând câte o poruncă interioară a sufletului. Aici, liniile sunt departe de a fi geometrice, ca și cum ar corespunde unor impulsuri nervoase ale autoreprezentării. Ultimele desene au fost făcute cu o tremurătoare, nervoasă sensibilitate; absorbind influențele vestice contemporane, el a creat ceea ce e privit ca genul individual. Nu poate fi integrat în nici un curent, opera sa fiind personală, originală.

Carmen Mușat-Coman

*Publicat în Literatorul, anul II, nr. 14 (31), 10 aprilie 1992, p.12. În Biblioteca Bucureștilor, noiembrie 2011.

Notă: Nici un articol, fragment de articol fotografie nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: