vineri, august 23, 2013

Tren spre paradis



Povestire scurtă, scurtă... dintr-un volum în pregătire

Îl recunoscuse din prima clipă. Cum ar fi putut să-l uite pe cel care îi schimbase viața, care făcuse ca drumul ei să se sfârșească brusc, într-o fundătură? Trecuseră aproape douăzeci de ani de atunci dar nu era zi în care să nu-și amintească acele clipe de umilință când, pe peronul unei gări din nordul țării, înțelesese că nu va veni nimeni să o conducă spre paradis.

Fusese o vreme când dorise să uite acele momente, să nu și le mai amintească niciodată. Timpul, timpurile nu o lăsaseră. Se revedea pe peron, în rochia din stambă, singura ei rochie, cu sandalele ieftine, din pânză. Își strânsese averea într-o bocceluță – o fotografie cu părinții, o iconiță dăruită de străbunica ei, o năframă cusută cu fir de borangic. Nu știa cum s-o țină, și de aceea și-o trecea dintr-o mână în alta, încercând să-și ascundă emoțiile. Scruta peronul, mai bine zis pândea colțul gării, sperând, din clipă în clipă, să-l vadă apărând, cu zâmbetul lui unic, fermecător. Zâmbetul acela o cucerise, o îngenunchease, o făcuse să-și piardă sufletul și mințile. Nu mai ținuse cont de nimic, nu ascultase sfaturile primite de la mama sa, care-i spusese să-și vadă de ale ei, căci bărbatul venit de la oraș are privire alunecoasă și e vânător de inimi. Nu. Crezuse în cuvintele, mângâierile, jurămintele lui. Avea s-o ducă la București, avea să-i arate luminile orașului, avea s-o scoată la plimbare pe Calea Victoriei, în lumea bună. Va fi regina balului, mereu, va fi răsfățată ca o regină. Visase la toate astea și crezuse în ele, fiindcă erau rostite de el, de buzele lui care-i sorbeau răsuflarea în întunericul grădinii. I se dăruise fără nici o reținere, cu dorință și cu dragoste. Crezuse că și sentimentele lui erau la fel de intense ca și ale ei, crezuse că acele cuvinte frumoase, frazele acelea care o amețeau veneau din suflet. Nu stătuse o clipă pe gânduri când el îi propusese că fugă împreună la București, să fie nevasta lui. Trebuia să fugă, fiindcă sigur părinții ei nu ar fi fost de acord, ar fi zis că e prea tânără pentru a deveni femeie. Și apoi, cum să fie de acord să-și dea fata după un străin, când obiceiul locului era ca fetele să rămână în sat, lângă părinți? Îl crezuse și-l urmase, nu înainte de a-i înmâna, pentru cheltuieli de drum, cei câțiva cocoșei de aur pe care maică-sa îi ascunsese în lada de zestre. Erau ai ei, i se cuveneau, îi strânsese ca dar de nuntă. Chiar dacă nu pleca din casă cu lăutari și în rochie de mireasă, darul i se cuvenea, așa-i explicase el.
          Trenul venise și plecase după două minute de staționare. Să se urce în el, orice ar fi, așa o sfătuise. Căci dacă avea să fie reținut de ceva, de cineva, el avea să vină în București cu următorul tren. Nu putuse pleca fără el însă, așa că rămăsese pe peron, cu bocceluța în mână, privind, cu lacrimi în ochi, cum pleca trenul vieții ei.
          Se înnoptase de-a binelea când șeful de gară o sfătui, cu glas blând, să se întoarcă acasă. O privise cu tristețe și compătimire, de parcă ar fi știut de ce se afla acolo, pe peronul pustiu. Acasă? Care acasă? Nu se putea întoarce acasă, cu siguranță că acum părinții ei știau că fugise, că furase. Nu, nu se putea întoarce acasă, așa că trebuia să-și continue drumul, de una singură. Se urcase în primul tren, fără să știe unde se va opri, ce va face, ce-i rezerva viața.
          Viața nu fusese prea blândă cu ea, căci Capitala în care ajunsese nu era nici pe departe ca în poveștile auzite. Calea Victoriei exista cu adevărat, dar nu pentru fete sărace precum ea. Și poate că viața ei ar fi pornit-o spre prăpastie dacă în barul în care făcea curățenie nu ar fi intrat, într-o bună zi, un bătrânel care regăsi în chipul ei trăsăturile fetei moarte cu ani în urmă. O înfie, o trimise la școală, la facultate, și ea-și făuri un alt destin. Ajunse chirurg renumit, avea o căsnicie fericită. Și totuși, în fiecare zi își amintea clipele de umilință trăite pe acel peron, le retrăia, cu încăpățânare aproape. Fiindcă nu voia să uite, nu trebuia să uite. Nu pentru a se răzbuna, ci pentru a putea aprecia, prin comparație, frumosul din viața ei.
          În ziua în care-l văzu pe hol, liniștit, sigur pe sine, cu zâmbetul lui fermecător, avu o tresărire, ca și cum o umbră ar fi trecut prin dreptul ei. Bărbatul nu o recunoscu, nici nu avea cum, era doar o fetișcană atunci, o fată naivă de la țară. Îl ascultă cu calm, privindu-l pe sub gene, observându-i fiecare mișcare. Nu, nu se schimbase, era același ca în urmă cu douăzeci de ani, doar că încărunțise. Zâmbi în sinea sa: era așa de simplu să se răzbune pentru umilința de atunci! Numai o clipă însă îi trecu prin minte acest gând,  căci îi răspunse afirmativ: da, avea să-l opereze, avea să-i salveze viața.
          Pe culoarul spitalului, privi cum se îndepărtează, dispărând după colț. Privi însă în urma lui cu liniște, împăcată, fără nimic din spaima și deznădejdea care o stăpâniseră acum 20 de ani.

Niciun comentariu: