Cartea de vizită
Povestiri scurte dintr-un volum în pregătire.
Asculta cuvintele
celorlalte femei, încercând, după intonaţie, modulaţia vocii, să ghicească adevărul
sau minciuna, aşa cum făcea şi în urmă cu 30 de ani, când erau doar nişte
adolescente ce-şi făureau multe visuri.
Şi atunci vorbeau la fel de mult, dar timpul folosit era la viitor. Un viitor
unde visurile deveneau realitate, căci tinereţea asta înseamnă, speranţă,
încredere. Acum, după 30 de ani, trecutul revenea deseori în conversaţii, şi ea
se străduia să cearnă adevărul de fabulaţie.
Ruşinea era sentimentul
care le împingea să inventeze, să-şi prezinte viaţa aşa cum ar fi dorit s-o aibă,
nu cum se desfăşura în realitate. Se reîntâlniseră după 30 de ani, mai erau
doar 17, ceilalţi, până la 26, muriseră sau plecaseră din ţară. Câţiva dintre
ei se mai întâlniseră absolut întâmplător în aceşti ani, pe stradă sau în
concedii – ce ironie, nu? – schimbând rapid câteva informaţii şi numere de
telefon pe care nu le folosiseră niciodată. Dar destinul celorlalţi rămăsese,
totuşi, străin pentru fiecare dintre foştii elevi ai clasei a XII-a B. Ideea
reîntâlnirii o avusese şeful clasei, avocat celebru acum, aflat printre puţinii
care-şi împlinise visul. El dăduse telefoane, insistase, convinsese, rezervase
restaurantul, meritul era al lui pentru prezenţa celor 17. La început stingheri
– erau, în fond, nişte străini, 30 de ani însemnau o viaţă în care numele,
prezenţa celuilalt coleg nu existase decât, eventual pentru câteva minute – cei
17 au început să se simtă în largul lor după o vreme, amintirile revenind,
inevitabil, în discuţie.
Ada
îşi asculta fostele colege, povestind, râzând, amintindu-şi. Se apropiau de 50
de ani, unele îşi arătau vârsta, altele, nu, dar toate erau recent coafate,
manichiurate. Le privea şi-şi dădea seama imediat care dintre ele erau obişnuitele
coaforului, cosmeticii. Colega ei de bancă, de exemplu, avea unghiile lungi,
mâinile fine, catifelate, pe când ea avea degetele boante, umflate, zgâriate.
Manichiurista se chinuise mult până când reuşise să dea unghiilor o formă, reproşându-i
neglijenţa. „ Mâinile sunt cartea de vizită a femeii“, îi spusese aceasta cu
oarecare dispreţ. Dispreţ pentru ceea ce însemnau mâinile ei: muncă fizică. Da,
muncise toată viaţa. Cu asta se putea „lăuda“. Visurile ei se ridicaseră la
nori atunci, la 18 ani, crezând că vor
atinge aripile îngerilor, dar se pierduseră, rătăciseră printre nori până când
dispărură, lăsând în urma lor doar nostalgie. Un înger îi apăruse ei pe pământ,
când dăduse examen la facultate, sub forma unui bărbat frumos, şi toamna acelui
an o găsea căsătorită, însărcinată, din prea multă dragoste şi prea multă
ignoranţă. Cinci copii născuse şi crescuse, poate că ar fi fost mai mulţi, dacă
n-ar fi existat acea lege care-i permitea să renunţe la sarcină într-un mod
onorabil, uman, fără riscuri. Nu mai avusese timp să se gândească la visurile
ei decât rareori, şi şi atunci acestea îi apăreau atât de îndepărtate, străine,
încât nu le mai percepea sensul iniţial. Era aşa, ceva tulbure, un regret
confuz după ceva ce n-avusese niciodată:
serviciu, carieră profesională. Trupul i se deformase după atâtea naşteri, alăptări
îndelungate, avorturi, şi uneori şi-l ura, ura trădarea lui. Dar copiii îi
alungau întotdeauna gândurile negre, regretele: erau acolo, lângă ea şi soţul
ei, frumoşi, sănătoşi, cuminţi, respectuoşi. Îi făcuse mari şi-i trimisese pe
toţi la facultate, convinsă fiind că în viitorul generaţiei lor studiile
superioare vor avea un rol important. Le fusese mamă care le veghease nopţile
de febră, când erau răciţi, dar şi confidentă a primelor lor iubiri nevinovate…
Apoi jucase la nunta primului copil, plânsese pe ascuns, înregistrând trecerea
timpului, despărţirea fizică. Venise botezul primului nepot, cu emoţiile
inexprimabile… Pe urmă, pensionarea pe caz de boală a soţului, mai mare cu
cinci ani decât ea, drumurile la spital, internările, staţiunile
balneo-climaterice… Şi între toate acestea, multă muncă fizică, multe griji,
mult zbucium.
La
asta se gândea când privea mâinile colegelor ei care vorbeau, vorbeau, depănându-şi
amintirile pentru a trece apoi, inevitabil, la viaţa de după terminarea
liceului. Iată, colega ei de bancă povestea că terminase facultatea de medicină
cu 10, era medic la un dispensar dintr-o comună limitrofă oraşului lor, făcând
naveta, o navetă care nu-i permisese să aibă timp să se ocupe de familie. O
alta, în liceu fiind tare fluşturatică, se căsătorise cu un tip bogat, apoi cu
un altul, şi un altul, adunând cam tot atâtea căsătorii câţi copii avusese ea,
iar acum se pregătea să plece din ţară, bineînţeles pentru a se mărita. Vorbeau
despre serviciu, carieră, insatisfacţii, şefi, promisiuni de mărire a
salariului, de avansare. Erau importante, aveau funcţii importante, inspectoare
de minister, funcţionare în administraţia publică, profesoare. Amintiseră de copii,
aşa, în treacăt, enumerându-i ca într-un inventar – un soţ care lucrează la…,
un băiat student la… Dar tot universul lor se învârtea în jurul serviciului,
acolo se întâmplau lucrurile cele mai interesante, din punctul lor de vedere.
Le asculta fără să spună
o vorbă, simţindu-le departe, străine, deşi aveau un trecut împreună. Dar acel
trecut era foarte departe, pierdut şi el printre nori, acolo unde se rătăciseră
mare parte din visurile tuturor. Şi tresări puţin speriată când i se adresă o
întrebare: „Tu ce-ai făcut în aceşti ani?“. Ezită o clipă, apoi răspunse simplu, aproape şoptit:
„Am trăit“. Atât, după care tăcu. Iar celelalte o priviră o clipă. Mirate, după
care îşi reluară discuţia, exact de unde o lăsaseră, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.
Comentarii