Vacanța mea pe grămada de dovleci

O găseam acolo, într-o zi, lângă grajd. O grămadă mare de dovleci. O căruță de dovleci, pentru toată iarna porcilor. Nu ne deranja mirosul grajdului, nu ne deranja nimic. Eram copii și ne cocoțam pe movila de dovleci și ne rostogoleam, de acolo, împreună cu dovlecii, râzând, chiuind. Nu ne interzicea nimeni cocoțatul, nu ne deranja dacă ne loveam sau dacă ne murdăream cu zeama vreunui dovleac spart în joaca noastră. Eram copii și ne jucam. Era vacanță târzie. Iar când venea toamna adevărată ne aruncam în mormanele de frunze adunate de zilieri, pe marginea aleii de castani. Și aruncam frunzele în sus, chiuind și râzând. În amintirea mea e o fetiță brunețică, subțirică, având mereu bretonul tuns strâmb.

Acestea au fost jocurile copilăriei mele. Copil de pădurar.