Hai în parc să ne jucăm singuri

Sunt mulți ani de când nu am mai fost într-un spațiu de joacă aflat într-un parc. Beneficiară indirectă. Ieri am însoțit un băiețel de un an și jumătate și în afara faptului că am văzut mai mulți bărbați ieșiți cu copiii „la aer”, am mai observat că deși locul s-a modernizat moravurile nu s-au schimbat în bine.

Mai întâi că multe mămici, aflate pe bancă, erau mai interesate de discuțiile de la telefon sau cu colegele de bancă decât de propriii copii. Mai apoi că mai toți copiii păreau să-și apere cu îndârjire jucăriile la apropierea altor copii, sub privirea neimplicată a însoțitorilor.

Discuțiile adulților nu sunt o noutate. Nici egoismul copiilor. Da, o să mi se spună – De ce trebuie să împartă X o jucărie cu Y? Ce, tu, adult, împarți cartea pe care o citești cu Y? Da, poate că o împart. Și da, nu e vorba de a împărți cu celălalt apa, covrigul, deși covrigul, dacă nu ai mușcat din el, poți să-l împarți. Ci e vorba de a împărți cu celălalt joaca. Joaca, mijloc de educare. Întru generozitate, ajutorare. Joaca, mijloc de comunicare.

Ieri, trei copii până-n 2 ani se nisipeau – a se citi: stăteau în fund în groapa cu nisip și încercau să pună în forme ceea ce clepsidra nu reușește să prindă. Când în raza privirii apărea o formă mai colorată ca aceea pe care o țineau în mână aceasta devenea brusc obiectul interesului și după un murmur mic de protest proprietarul i se schimba.

Intervenția brutală a părintelui care s-a apropiat de groapa cu nisip și i-a tras copilului lui una cu lopețica peste picior ne-a luat prin surpindere și pe mine și pe cealaltă însoțitoare. Copilul, deposedat de lopețică, a îndreptat mâna spre alta, însă tatăl l-a luat pe sus, i-a tras câteva palme peste picioare și l-a trântit din nou în fund în groapa cu nisip, iritat și indicându-i, pe ton imperativ și ridicat, să se joace cu propriile jucării. Mirați, ceilalți doi copii se uitau la cel pe ai cărui obraji curgeau lacrimile.

- Nu mai dați în el/ Nu-l mai loviți… am zis amândouă în același timp.

Cu capul în jos, pe vine, bărbatul se justifică:

- Să înțeleagă că nu are voie să se joace cu jucăriile altuia, are jucăriile lui! Să înțeleagă de mic asta!

Nu ridică deloc privirea, încearcă să-și facă de lucru cu mâinile, adunând jucării, scuturându-le, aruncându-le pe toate la un loc în nisip.

- Vorbiți-i, dar nu-l mai loviți. Și până la urmă de ce să nu se joace cu jucăriile celorlalți?

Glasul femeii e trist.

Bărbatul nu zice nimic, se așază în fund lângă copilul lui, îi șterge cu dosul palmei lacrimile de pe obraz, îl scutură de nisip și-i pune la îndemână jucăriile. E stângace, vizibil rușinat de ieșirea lui și de faptul că nu știe cum să reacționeze. Rămâne așezat lângă copilul lui, ca un câine vinovat, neridicând privirea.

Mai târziu, plictisit de jocul la groapa cu nisip, băiețelul pe care l-am însoțit a fost atras de două cutii colorate de pe o bancă. Proprietarul le-a strâns repede și le-a ascuns la piept, întorcându-se pe jumătate cu spatele la noi.

- Nu vrea să ți le ia, e curios, vrea să se joace un pic, poate îi arăți tu ce mașinuțe frumoase ai.

Băiețelul s-a luminat dintr-odată. I-a arătat comoara lui, mașinuțele, le-a pus piesele la loc de câte ori cel mic le dezmembra, îl dojenea blând să nu le mai desfacă, apoi iar îi arăta cum se unesc bucățile de lego, totul sub privirea foarte mirată a surorii mai mari care a exclamat:

- Ai șase ani și tot degeaba!

Pe bancă, un metru mai încolo, mama lor împărtășea altei femei nemulțumirea sa legată de nu știu ce rudă.

În turul nostru prin parc am trecut de vreo trei ori pe lângă o bancă  împărțită de o bunică și nepoata de vreo opt ani. Prima dată fetița a țâșnit de pe bancă atunci când băiețelul s-a îndreptat spre păpușa colorată, apărându-și teritoriul – „E a mea!” - ,  a doua oară a acoperit păpușa cu un batic, a treia oară a pus rucsacul peste păpușă. Băiețelul se îndrepta însă mereu spre bancă, amintirea lui poziționând bine păpușa. Bunica nu a schițat nici un gest, ca și cum nu ar fi fost.

Fire de nisip… ca și nu ar fi fost.