Hai în parc să ne jucăm singuri
Sunt mulți ani de
când nu am mai fost într-un spațiu de joacă aflat într-un parc. Beneficiară
indirectă. Ieri am însoțit un băiețel de un an și jumătate și în afara faptului
că am văzut mai mulți bărbați ieșiți cu copiii „la aer”, am mai observat că
deși locul s-a modernizat moravurile nu s-au schimbat în bine.
Mai întâi că
multe mămici, aflate pe bancă, erau mai interesate de discuțiile de la telefon
sau cu colegele de bancă decât de propriii copii. Mai apoi că mai toți copiii
păreau să-și apere cu îndârjire jucăriile la apropierea altor copii, sub
privirea neimplicată a însoțitorilor.
Discuțiile
adulților nu sunt o noutate. Nici egoismul copiilor. Da, o să mi se spună – De
ce trebuie să împartă X o jucărie cu Y? Ce, tu, adult, împarți cartea pe care o
citești cu Y? Da, poate că o împart. Și da, nu e vorba de a împărți cu celălalt
apa, covrigul, deși covrigul, dacă nu ai mușcat din el, poți să-l împarți. Ci e
vorba de a împărți cu celălalt joaca. Joaca, mijloc de educare. Întru
generozitate, ajutorare. Joaca, mijloc de comunicare.
Ieri, trei copii
până-n 2 ani se nisipeau – a se citi: stăteau în fund în groapa cu nisip și
încercau să pună în forme ceea ce clepsidra nu reușește să prindă. Când în raza
privirii apărea o formă mai colorată ca aceea pe care o țineau în mână aceasta
devenea brusc obiectul interesului și după un murmur mic de protest
proprietarul i se schimba.
Intervenția
brutală a părintelui care s-a apropiat de groapa cu nisip și i-a tras copilului
lui una cu lopețica peste picior ne-a luat prin surpindere și pe mine și pe
cealaltă însoțitoare. Copilul, deposedat de lopețică, a îndreptat mâna spre
alta, însă tatăl l-a luat pe sus, i-a tras câteva palme peste picioare și l-a
trântit din nou în fund în groapa cu nisip, iritat și indicându-i, pe ton
imperativ și ridicat, să se joace cu propriile jucării. Mirați, ceilalți doi
copii se uitau la cel pe ai cărui obraji curgeau lacrimile.
- Nu mai dați în
el/ Nu-l mai loviți… am zis amândouă în același timp.
Cu capul în jos,
pe vine, bărbatul se justifică:
- Să înțeleagă că
nu are voie să se joace cu jucăriile altuia, are jucăriile lui! Să înțeleagă de
mic asta!
Nu ridică deloc
privirea, încearcă să-și facă de lucru cu mâinile, adunând jucării,
scuturându-le, aruncându-le pe toate la un loc în nisip.
- Vorbiți-i, dar
nu-l mai loviți. Și până la urmă de ce să nu se joace cu jucăriile celorlalți?
Glasul femeii e
trist.
Bărbatul nu zice
nimic, se așază în fund lângă copilul lui, îi șterge cu dosul palmei lacrimile
de pe obraz, îl scutură de nisip și-i pune la îndemână jucăriile. E stângace,
vizibil rușinat de ieșirea lui și de faptul că nu știe cum să reacționeze.
Rămâne așezat lângă copilul lui, ca un câine vinovat, neridicând privirea.
Mai târziu,
plictisit de jocul la groapa cu nisip, băiețelul pe care l-am însoțit a fost
atras de două cutii colorate de pe o bancă. Proprietarul le-a strâns repede și
le-a ascuns la piept, întorcându-se pe jumătate cu spatele la noi.
- Nu vrea să ți
le ia, e curios, vrea să se joace un pic, poate îi arăți tu ce mașinuțe
frumoase ai.
Băiețelul s-a
luminat dintr-odată. I-a arătat comoara lui, mașinuțele, le-a pus piesele la
loc de câte ori cel mic le dezmembra, îl dojenea blând să nu le mai desfacă,
apoi iar îi arăta cum se unesc bucățile de lego, totul sub privirea foarte
mirată a surorii mai mari care a exclamat:
- Ai șase ani și
tot degeaba!
Pe bancă, un
metru mai încolo, mama lor împărtășea altei femei nemulțumirea sa legată de nu
știu ce rudă.
În turul nostru
prin parc am trecut de vreo trei ori pe lângă o bancă împărțită de o bunică și nepoata de vreo opt
ani. Prima dată fetița a țâșnit de pe bancă atunci când băiețelul s-a îndreptat
spre păpușa colorată, apărându-și teritoriul – „E a mea!” - , a doua oară a acoperit păpușa cu un batic, a
treia oară a pus rucsacul peste păpușă. Băiețelul se îndrepta însă mereu spre
bancă, amintirea lui poziționând bine păpușa. Bunica nu a schițat nici un gest,
ca și cum nu ar fi fost.
Fire de nisip… ca
și nu ar fi fost.
Comentarii