Eliberarea

Urca treptele, unu, doi, trei, mai avea încă opt şi ajungea la etaj, acolo unde era camera lui. Se obişnuise să numere în gând, pentru a duce mai uşor greutatea trupului pe care-l ţinea în braţe, şi pe care-l urca la etaj zilnic, cu gesturile cu care duci o ofrandă zeilor: o mână pe sub picioarele îndoite, cealaltă, pe după subsuori. Nu mai era nevoie de mult să numere în gând, trupul devenea pe zi ce trecea mai uşor, se subţia, se împuţina, era din ce în ce mai aproape de imaterial, de Dumnezeu.

Într-adevăr, nu mai era mult. Cei din jurul ei percepeau totul ca pe-un chin de care avea să scape. Nu spunea nimănui – cine ar fi înţeles-o, cine ar fi crezut-o? – că şi-ar fi dorit să fie pusă la încercare până la moarte, dacă asta era condiţia pentru a fi alături de el. Pe de altă parte, îşi dădea seama că e egoistă, fiindcă orice zi în plus însemna suferinţă din partea lui, durere. Fusese însă învins prea devreme. Aşa-i spuseseră medicii, că era prea devreme pentru momentul final.

Doar dacă… Doar dacă?… reluase ea propoziţia, dar medicul nu mai zisese nimic, tăcuse, muşcându-şi buzele, de parcă îi părea rău că ar fi spus nespusul. Doar dacă nu obosise să mai lupte, continuase ea ideea în gând. Da, mai mult ca sigur că el îşi dorea moartea, o chema, o invoca în nopţile lungi în care se trezea ţipând, transpirat, speriat. Poate că atunci, când spunea vorbe de neînţeles, împreunându-şi mâinile, ca pentru o rugă, se adresa lui Dumnezeu, implorându-l să-l ia, pentru a o izbăvi pe ea. Atunci ea îi lua mâinile într-ale ei, şi i le mângâia, i le uda cu lacrimi pe care el însă, în agonie fiind, nu le mai vedea. Îi ţinea mâinile strâns într-ale ei, gest aprope inutil, fiindcă el nu mai avea nici pic de forţă spre a se zbate, şi făcea asta numai pentru a nu-l mai vedea în acea poziţie, de rugă spre Cel de sus.

Nu aşa îşi imaginaseră ei viaţa împreună. Se căsătoriseră din dragoste, multă dragoste, şi de aici căpătaseră ei forţa de a învinge sărăcia, problemele legate de religie. Gândeau că Dumnezeu e numai unul şi că atunci când doi oameni se iubesc, El, Cel de sus, le dă binecuvântarea. A fost însă singurul care le-a acordat-o, fiindcă părinţii lor i-au renegat. Nici măcar acum, când nimic nu mai conta din trecut, nu reuşiseră să-i ierte pe deplin. Iertarea dată era doar un favor muribundului, era doar o concesie de moment. Îşi făcuseră deci singuri un rost pe lume, rostul material, fiindcă sufleteşte erau foarte bogaţi, aveau o bibliotecă din lemn, dăruită de un prieten, pe care o umpluseră cu cărţi, citeau foarte mult şi în fiecare seară deveneau şi mai bogaţi, prin cunoştinţele celuilalt. Nu aveau bani decât de cartofi, şi dădeau meditaţii, pentru a-şi putea termina facultatea, dar în nici o zi nu s-au plâns, nu s-au certat, nu s-au învinuit pentru sărăcia lor. Nu s-au plâns fiindcă o ignorau, ei nu-i păsa că îmbrăca aceeaşi fustă, pe care o spăla seara şi o călca dimineaţa, iar pe el nu-l interesa că perechea de pantofi pe care-o purta aproape că nu mai putea fi cârpită. Se iubeau, şi acesta era cel mai important lucru din viaţa lor.

După ce au terminat facultatea, norocul le-a surâs, au dat concurs pentru posturi în firme private, erau tineri, ambiţioşi, deştepţi, cu idei, patronii străini i-au plăcut şi i-au angajat. Erau foarte bine plătiţi, şi şi-au cumpărat casă în doi ani, apoi maşină, era mai mult decât visaseră ei vreodată, uneori parcă se şi temeau de atâta noroc, atâta fericire şi, într-adevăr, după şapte ani, viaţa lor s-a schimbat. Cine hotărâse asta şi de ce? N-au ştiut niciodată de ce ei, de ce nu alţii, de ce acum şi nu peste 40 de ani? A fost prima dată când Iulia s-a revoltat, când l-a blestemat pe Dumnezeu, dar el i-a oprit mâna ridicată spre Cer, rugând-o să înceteze, asta era crucea lor, trebuia s-o poarte cu demnitate, să se bucure de anii, lunile, zilele pe care le mai aveau de trăit împreună.

Un an a mai putut merge Liviu la serviciu, apoi leucemia s-a declanşat rapid, devorând pe zi ce trecea corpul odinioară atletic. Sufereau amândoi, Iulia pentru că nu-l putea ajuta, Liviu, pentru că nu voia să-i fie o povară. La început, au avut discuţii pe această temă în fiecare zi, Liviu o implora să se ducă la serviciu, să-şi continue viaţa socială, el se va descurca, puteau angaja o infirmieră, doar aveau bani, nu trebuia să facă ea acele lucruri umilitoare, atât pentru el cât şi pentru cel care le îndeplinea. Iulia însă nici n-a vrut să audă, doar erau împreună la bine şi la rău, nu-şi amintea? Cum putuse uita? Nu avea să-l părăsească o clipă.

Curând a fost nevoie de un cărucior, nu se mai putea deplasa, şi Iulia purta pe braţe, în fiecare dimineaţă, trupul puţintel, de la etaj la parter, unde se afla căruciorul, şi viaţa lor se desfăşura în jurul acestuia. Insista să iasă în parc, la plimbare, la aer, să se bucure în continuare de flori, de iarbă. Nu-i vedea niciodată lacrimile curgându-i pe obraji, căci l-ar fi certat, l-ar fi dojenit. Dar Liviu nu se putea abţine, era mai mult decât putea suporta. Nu era durerea fizică, pentru asta erau remedii trecătoare, dar existau totuşi. Era durerea sufletului, faptul că o trădase, nu-i oferise viaţa pe care i-o promisese. Iată, se chinuia cu el… devenise o povară. În ultima vreme se gândea din ce în ce mai mult la sinucidere, era singurul mod de a–i mai dovedi că o iubeşte până la moarte, aşa cum jurase. Va fi liberă, e tânără, ştia că-l va iubi întotdeauna, indiferent de ce se va întâmpla, de aceea trebuia să-i redea libertatea.
O făcu într-o dimineaţă, cu cinci minute înainte ca ea să vină cu buchetul de flori cules din grădină. Cu un ultim efort, sparse cele câteva fiole de morfină şi le înghiţi. Ultimul lucru pe care-l văzu, înainte de a se face întuneric, a fost chipul ei, zâmbindu-i. Da, încă nu-şi dăduse seama…

În dimineaţa aceea, pentru ultima oară, Iulia ducea pe braţe, mai greu ca nicicând până atunci, o ofrandă: dragostea lor. Cobora treptele numărând în gând, unu, doi, trei, şi lacrimile picurau pe mâinile lui, împreunate, pentru o ultimă oară, a rugă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.