La Ştrandul Baia Baciului, Slănic Prahova, salvamarul doarme. Acasă la el.
Pluta are vreo şase metri pătraţi şi pe ea sunt vreo 20 de tineri. Se leagănă dintr-o parte în alta şi o bucată se ridică din apă, precum o trambulină. Unii alunecă, alţii se îmbrâncesc, pluta e dusă dintr-o parte a lacului în alta cu rapiditate de gesturile celor care se amuză.
- Vreau şi eu pe plută! îmi spune fiică-mea, privindu-i cu poftă.
- Tu nu vezi că sunt duşi cu pluta şi că sunt numai golani?! Hai mai încolo, că dau ăştia peste noi, îi replic eu nemulţumită, căci tinerii nu ţin cont de cei care înoată în lac, par a fi singuri pe lac.
Fiică-mea mă urmează fără tragere de inimă şi ştiu ce gândeşte: „Of, şi mama asta, nicăieri nu mă lasă, prăpăstioasă mai e!”
Fotografie realizată vineri, 11 iulie 2008
După o vreme, ieşim din apă, ea înainte, eu după ea şi când pun piciorul pe ponton aud strigăte dinspre lac. S-au luat la bătaie în apă, sunt nebuni de-a binelea! am gândit eu dar oamenii se strângeau în jurul unui bărbat ce ţinea de picioare, cu capul în jos, o fetiţă slăbuţă, de vreo şapte ani, inertă. Era îmbrăcată într-un costum întreg de baie, bleu ca cerul de deasupra noastră şi care privea impasibil la nenorocirea din apă. Bărbatul o scutură de picioare şi trupul ei se legănă ca al unei păpuşi de cârpă. O ţinu apoi în braţe, aşa cum ţii o mireasă când treci pragul casei şi imediat am văzut-o din nou legănându-se, ţinută de picioare, cu capul în jos, cu mâinile bălăngănindu-se pe lângă corpul moale, de cârpă.
- Fă-i respiraţie artificială! am auzit pe cineva strigând, şi am zărit lumea strângându-se şi mai mult în jurul celui care, ţinând în continuare de picioare fetiţa şi scuturând-o puternic, se îndrepta spre scările din lemn.
Scena nu ştiu dacă a durat mai mult de o jumătate de minut dar primul meu gând a fost s-o iau pe fiică-mea de acolo, să nu o zărească pe fetiţă. Mi se înmuiaseră picioarele şi aveam o senzaţie de rău.
- Hai să vedem de unde a luat tati nămolul, hai, hai repede!
Greu să mişti o adolescentă cu un asemenea imbold dar noroc că în sufletul adolescenţilor copilăria nu e departe şi nu e sufocată total de agresivitatea şi negativitatea vârstei.
În urma mea aud vuietul mulţimii, adunându-se în jurul nenorocirii.
Norocul fetiţei a fost că o persoană a văzut cum pluta, mânată încoace şi încolo de gaşca aceea de tineri iresponsabili, a venit peste ea, băgând-o la fund. Colacul nu i-a fost de folos, dacă am înţeles bine că ar fi avut şi un colac sau poate că povestea s-a amplificat, fiecare adăugând câte un nou element. Cert e că de vină au fost cei cu pluta, agitaţia lor nebună provocând accidentul.
Când am revenit, fetiţa fusese transportată la spital cu ambulanţa. O salvaseră, îşi revenise, ţipase „Nu, nu vreau apă!” înainte de a leşina. Oamenii se risipiseră spre locurile lor. Aceiaşi oameni care se strânseseră pe pontonul din lemn care ar fi putut ceda sub greutatea celor vreo sută de persoane, se strânseseră în jurul şezlongului unde o întinseseră pe fetiţă, spre a-i acorda primul ajutor. Se strânseseră curioşi, neputincioşi şi încurcând pe cei care puteau ajuta. Gură-casă. Sufocanţi, furând aerul, libertatea de mişcare a celor ce erau de ajutor. Se strâng întotdeauna în jurul unei nenorociri, ca o haită de animale. Mai gândesc ei atunci că încurcă sau spectacolul nenorocirii le ia minţile? E un comportament de studiat, cel al spectatorilor la un accident. Şi s-ar putea să nu ne convingă, nouă, ca oameni, ce concluzii ar reieşi.
Pluta era la marginea lacului, ancorată de ponton cu două şipci bătute în cuie, şi se legăna leneş, purtând liniştită patru, cinci copii aşezaţi pe margine-i, cu picioarele în apă. Iar cerul îi privea senin, ignorând faptul că fetiţa cu costum de baie bleu bătuse la porţile sale şi el nu-i răspunsese. Deşi eu cred că era o ignoranţă prefăcută în acea duminică, 20 iulie 2008.
P.S. De ce nu există măcar un salvamar în ştrandul Baia Baciului din Slănic Prahova? Un punct de prim ajutor? Ştrandul era plin ochi, erau oameni pe nisip, pe pontoane, pe iarba de pe dealurile din jur, un furnicar de oameni. Iar un bilet de intrare e 12 ron. Un şezlong e 10 ron. Pe bilet e trecută o societate - S.C. Valdor SRL. Are ştrandul în administraţie? Legea nu o obligă să angajeze salvamar, măcar în week-end, când ştrandul e aglomerat de nu ai unde pune piciorul? Sau profitul înainte de viaţa semenului? Şi, la fel, de ce a fost permisă distracţia cu pluta? Pentru că nu contează ce se întâmplă? Lasă turistul să se distreze chiar dacă pune viaţa altora în pericol, lasă-l să se simtă bine – să sară în apă, de pe schelele din lemn, să facă grătar la cinci metri de ponton, tot în ştrand, să intre cu câinele în apă, să facă acrobaţii cu pluta!
Ca să revină şi să umfle cu bani buzunarele S.C. Valdor şi ai altor Valdori din ţară?
P.S bis: Angajarea salvamarilor cade in sarcina primariei. Domnul primar n-a urcat dealul la ştrand?
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
- Vreau şi eu pe plută! îmi spune fiică-mea, privindu-i cu poftă.
- Tu nu vezi că sunt duşi cu pluta şi că sunt numai golani?! Hai mai încolo, că dau ăştia peste noi, îi replic eu nemulţumită, căci tinerii nu ţin cont de cei care înoată în lac, par a fi singuri pe lac.
Fiică-mea mă urmează fără tragere de inimă şi ştiu ce gândeşte: „Of, şi mama asta, nicăieri nu mă lasă, prăpăstioasă mai e!”
Fotografie realizată vineri, 11 iulie 2008
După o vreme, ieşim din apă, ea înainte, eu după ea şi când pun piciorul pe ponton aud strigăte dinspre lac. S-au luat la bătaie în apă, sunt nebuni de-a binelea! am gândit eu dar oamenii se strângeau în jurul unui bărbat ce ţinea de picioare, cu capul în jos, o fetiţă slăbuţă, de vreo şapte ani, inertă. Era îmbrăcată într-un costum întreg de baie, bleu ca cerul de deasupra noastră şi care privea impasibil la nenorocirea din apă. Bărbatul o scutură de picioare şi trupul ei se legănă ca al unei păpuşi de cârpă. O ţinu apoi în braţe, aşa cum ţii o mireasă când treci pragul casei şi imediat am văzut-o din nou legănându-se, ţinută de picioare, cu capul în jos, cu mâinile bălăngănindu-se pe lângă corpul moale, de cârpă.
- Fă-i respiraţie artificială! am auzit pe cineva strigând, şi am zărit lumea strângându-se şi mai mult în jurul celui care, ţinând în continuare de picioare fetiţa şi scuturând-o puternic, se îndrepta spre scările din lemn.
Scena nu ştiu dacă a durat mai mult de o jumătate de minut dar primul meu gând a fost s-o iau pe fiică-mea de acolo, să nu o zărească pe fetiţă. Mi se înmuiaseră picioarele şi aveam o senzaţie de rău.
- Hai să vedem de unde a luat tati nămolul, hai, hai repede!
Greu să mişti o adolescentă cu un asemenea imbold dar noroc că în sufletul adolescenţilor copilăria nu e departe şi nu e sufocată total de agresivitatea şi negativitatea vârstei.
În urma mea aud vuietul mulţimii, adunându-se în jurul nenorocirii.
Norocul fetiţei a fost că o persoană a văzut cum pluta, mânată încoace şi încolo de gaşca aceea de tineri iresponsabili, a venit peste ea, băgând-o la fund. Colacul nu i-a fost de folos, dacă am înţeles bine că ar fi avut şi un colac sau poate că povestea s-a amplificat, fiecare adăugând câte un nou element. Cert e că de vină au fost cei cu pluta, agitaţia lor nebună provocând accidentul.
Când am revenit, fetiţa fusese transportată la spital cu ambulanţa. O salvaseră, îşi revenise, ţipase „Nu, nu vreau apă!” înainte de a leşina. Oamenii se risipiseră spre locurile lor. Aceiaşi oameni care se strânseseră pe pontonul din lemn care ar fi putut ceda sub greutatea celor vreo sută de persoane, se strânseseră în jurul şezlongului unde o întinseseră pe fetiţă, spre a-i acorda primul ajutor. Se strânseseră curioşi, neputincioşi şi încurcând pe cei care puteau ajuta. Gură-casă. Sufocanţi, furând aerul, libertatea de mişcare a celor ce erau de ajutor. Se strâng întotdeauna în jurul unei nenorociri, ca o haită de animale. Mai gândesc ei atunci că încurcă sau spectacolul nenorocirii le ia minţile? E un comportament de studiat, cel al spectatorilor la un accident. Şi s-ar putea să nu ne convingă, nouă, ca oameni, ce concluzii ar reieşi.
Pluta era la marginea lacului, ancorată de ponton cu două şipci bătute în cuie, şi se legăna leneş, purtând liniştită patru, cinci copii aşezaţi pe margine-i, cu picioarele în apă. Iar cerul îi privea senin, ignorând faptul că fetiţa cu costum de baie bleu bătuse la porţile sale şi el nu-i răspunsese. Deşi eu cred că era o ignoranţă prefăcută în acea duminică, 20 iulie 2008.
P.S. De ce nu există măcar un salvamar în ştrandul Baia Baciului din Slănic Prahova? Un punct de prim ajutor? Ştrandul era plin ochi, erau oameni pe nisip, pe pontoane, pe iarba de pe dealurile din jur, un furnicar de oameni. Iar un bilet de intrare e 12 ron. Un şezlong e 10 ron. Pe bilet e trecută o societate - S.C. Valdor SRL. Are ştrandul în administraţie? Legea nu o obligă să angajeze salvamar, măcar în week-end, când ştrandul e aglomerat de nu ai unde pune piciorul? Sau profitul înainte de viaţa semenului? Şi, la fel, de ce a fost permisă distracţia cu pluta? Pentru că nu contează ce se întâmplă? Lasă turistul să se distreze chiar dacă pune viaţa altora în pericol, lasă-l să se simtă bine – să sară în apă, de pe schelele din lemn, să facă grătar la cinci metri de ponton, tot în ştrand, să intre cu câinele în apă, să facă acrobaţii cu pluta!
Ca să revină şi să umfle cu bani buzunarele S.C. Valdor şi ai altor Valdori din ţară?
P.S bis: Angajarea salvamarilor cade in sarcina primariei. Domnul primar n-a urcat dealul la ştrand?
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii
La cea cu golanii, cred ca greseala era tot a strandului ca a lasat pluta acolo.
Totusi punctul tau de vedere este cel al unei mamici care are destula grija de copilul ei...insa la mare, la Eforie Nord, nu puteai sa faci nimic pe plaja ca ii stropeai copilu' lui cutarescu sau dormea copilul de cateva luni al unor "idioti" ce l-au adus pe plaja..Daca vrei mai mult confort...gasestri dar la niste preturi de iti golesc buzunaarele...are ci metropotam un artcol pe tema asta(piscine din Buc).
Cu confortul, eu cred ca depinde de bunul simt, de educatie. Daca ne respectam unul pe celalalt ne putem simti bine si fara sa ne arda buzunarele. Muzica mai incet, glasul mai scazut, sa nu se comporte fiecare ca un animal. Numai ca noi nu stim sa-l respectam pe cel de langa noi, sa nu-l agresam sonor, fizic.
Sa vii cu bebelusul la mare la 35 de grade e inconstienta curata! Si nu trebuie sa fii in parinte foarte grijuliu ca sa-ti dai seama de asta, ci doar sa fii zdravan la cap! Nu ai cu cine sa-l lasi acasa nu te duci la mare, nu mori un an, pana mai creste!
Iata insa ca era nevoie.
Eu iti multumesc pentru ca ti-ai facut curaj sa asterni aici ce ai trait si imi dau seama ca nu e usor sa te intorci in timp. E uimitoare marturia ta. Nu am stiut ca inaintea ta cineva a fost mai putin norocos.Cum zici, ne prefacem cu totii ca nu s-a intamplat nimic.
Astfel de povesti adevarate ar trebui sa ne invete pe noi, oamenii, sa nu toleram ca altii sa se joace cu viata copiilor nostri, cu viata noastra. Nu se intampla insa nimic, mergem cu totii mai departe, daca avem langa noi pe cineva sa ne intinda mana si sa ne salveze suntem norocosi si il pomenim pe acel om in gandurile noastre.
Si eu am un astfel de om in viata mea. Nea Marin. Aveam 6 ani si m-am dus primavara pe gheata, singura, eram o mana de copil si gheata cu ochiuri s-a rupt la jumatatea lacului. Imi amintesc doar ca aveam o hainuta gri si ca eram scufundata in apa pana la nivelul pieptului, bratele erau indepartate pe gheata si cu cat strigam cu atat ma scufundam. Niste copii au trecut pe drum si au ras. Insa i-au si spus portarului batran de la vreo 500 de metri de locul unde eram eu. Nu stiu cum a ajuns omul asta pe gheata sa ma scoata si nu s-a scufundat si el cu mine. Mamaia m-a bagat intr-un cersaf si m-a pus langa soba si vad sia cum privirea trista a mamei cand mamaia ii spunea ce am patit. Nu m-a certat, nu mi-a zis nimic niciodata, dar si acum ii vad privirea trista. Cat a trait Nea Marin, mama a avut grija sa-i duca mereu cate ceva, apoi nevestei lui. Nu am spaime si nici amintiri urate, in timp toate au disparut, eram si eu prea mica, doar ma vad si acum pe gheata, rastignita. dar e c a si cum as vedea pe altcineva.
De ce imi spun si eu povestea? Nu stiu, poate pentru ca avem mereu cu noi un inger pazitor, poate pentru ca avem ceva de facut si pentru ca si noi renastem si sa nu uitam acest lucru, sa facem bine si sa ne bucuram de viata. Frumos.
Eu iti multumesc, m-as bucura tare mult daca te-as si cuoaste candva. Poate la un targ de carte. La Bookfest, poate.
Iti doresc mult succes si sa ai o viata frumoasa, caci intr-adevar te-ai mai nascut o data.