joi, octombrie 02, 2008

Porumbeii copilăriei mele


M-am născut cu porumbei în podul casei. Cu gânguritul lor a dragoste şi libertate. Erau mulţi, mulţi şi gălăgioşi şi niciodată n-am putut identifica unul, niciodată vreunul nu a avut un nume. Erau porumbeii din podul casei. Găinaţul lor nu deranja pe nimeni, că era pe cimentul de lângă casă sau că ne pica în cap, când treceam pe sub streaşină. Superstiţioasă la vremea copilăriei, consideram că am noroc în ziua aceea. Şi poate chiar aveam. Întotdeauna mama spunea că sunt prea mulţi, că ar fi bună o ciulama de porumbei. Nu se ostenea însă nimeni să se cocoaţe după ei, aşa că familia lor nu a fost niciodată despărţită. Veneau şi plecau când voiau, făceau pui şi mureau când le venea sorocul. Până şi pisicile, şi ele multe în curtea mare, parcă învăţaseră să convieţuiască paşnic cu ei.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de copilărie. De o perioadă care nu se va mai întoarce niciodată. De o vreme de care mi-e atît de dor, pentru că era senină şi a tuturor posibilităţilor. Precum acei porumbei, simţeam că pot zbura oriunde. Că pot ajunge oriunde doresc. Că dacă vreau să zbor până la soare, nu am decât să-mi întind aripile şi să mă înalţ spre cer. Nu m-am gândit că, precum Icar, s-ar putea să-mi ard aripile. Eram copil şi tot cerul era al meu.

Astăzi însă îmi întind aripile din ce în ce mai rar. Prea multă prudenţă sau neîncredere, prea multă dezamăgire. La ce bun? Cui foloseşte? sunt întrebări care fac ca aripile mele să rămână strânse de cele mai multe ori. Uneori uit că soarele arde şi mă avânt spre el, ajung până aproape de razele fierbinţi şi cad apoi. Nu mă doare decât sufletul.

Îmi plac porumbeii. Pentru că-mi amintesc de o lume care pare foarte departe. Copilăria. Încerc s-o regăsesc prin ochii copilului meu, când întinde mâna spre porumbeii încrezători, dar ştiu că încerc să mă păcălesc.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: