Doamnă ministru, lăsaţi muzica să cânte!

Îmi imaginez viitorul nu prea îndepărtat: copii rostogolindu-se spre şcoală ca nişte mingi, cu hamburgeri în mâna dreaptă, cu telefonul în stânga şi cu căşti la urechi, de unde răsună ultima manea la modă. Pentru ei, Nichita Stănescu este o poetă iar Fuhrer este un oraş din Germania. Burebista este, mai mult ca sigur, numele unui nou joc pe calculator, şi Nadia Comăneci este o tipă care făcea reclamă la o bancă. Viitorul sună bine, nu?

Nu. Pentru că dincolo de beneficiile fizice şi psihice, să faci sport, înseamnă şi să înveţi spiritul de echipă, să fii disciplinat, să respecţi reguli, să-l susţii pe cel de lângă tine, să ştii când să renunţi la minge pentru a o pasa celui care are o mai bună poziţie pentru a înscrie un gol. Să ştii să renunţi la orgolii dar şi să-ţi aperi echipa. Înseamnă şi să încerci să fii mai bun, ca să treci primul linia de sosire. Să înveţi spiritul de competiţie, să fii mândru de reuşitele tale. Şi, nu în ultimul rînd, să îţi consumi prea plinul de energie, în condiţiile în care părinţii lucrează din ce în ce mai mult şi nu reuşesc să ajungă în parc cu copiii lor decât la sfîrşit de săptămână, dacă ajung şi atunci.

Nu. Pentru că a face orele de muzică înseamnă bucuria de a fi împreună cu ceilalţi. Chiar dacă au sau nu au voce, copiii se bucură să împărtăşească sunetele muzicii. A face muzică înseamnă o memorie mai bună – s-a dovedit ştiinţific – dar înseamnă şi descoperirea frumosului. Nu vor ajunge mari muzicieni dar nici nu e nevoie. Când eşti vesel, fredonezi câteva note. Copiii noştri, când vor fi veseli, vor înjura. Să faci ore de muzică înseamnă să te deschizi lumii, să fii mai luminos, mai senin. Să fii mai bun şi nu spun lucruri mari.

Vorbim de educaţie muzicală, culturală. Vorbim de trecutul nostru istoric. Vorbim de orele de desen care aduc culorile lumii în faţa copiilor. Îmi amintesc cu plăcere de orele de desen, când imaginam peisaje de iarnă cu mulţi copii care se dădeau cu sania. N-am devenit pictoriţă dar nu a fost nevoie să devin pictoriţă. Ştiu că există culoarea cerului senin şi o pot recunoaşte, vara, pentru că am avut parte de frumos în copilăria mea. Am desenat acel cer pe coala mea de desen, am făcut sărituri în lungime, la groapa cu nisip, am cântat la mandolină în Formaţia şcolii. O şcoală dintr-o comună apropiată Bucureştiului, nici măcar nu era dintr-un oraş. N-am ajuns pictoriţă, nici muziciană, nici mare sportivă. Dar recunosc frumosul si sunt eu, sufleteşte, mai frumoasă.

Acum, tot ce-mi doresc e ca acest frumos al lumii din jur să fie cunoscut şi de copilul meu. Copilul meu care ar trebui, într-un viitor nu prea îndepărtat, să nu mai facă ore de sport, să nu mai facă istorie, să nu mai facă desen, să nu mai facă muzică. Să facă... ce?

Acum câteva zile, pe scena Teatrului Mic s-a desfăşurat un proiect îndrăzneţ: elevi ai Liceului francez împreună cu elevi ai Corului de copii Radio au susţinut patru spectacole cu tragedia Esther, de Jean Racine. Au fost la înălţimea valorii teatrului care i-a găzduit. Într-un viitor nu prea îndepărtat, aceste spectacole nu vor mai exista pentru că sunetul muzicii va tăcea în şcoli.

Asta doriţi, doamnă ministru ?

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.