marți, septembrie 01, 2009

Pippi Şoseţica, spaima zmeilor

A fost odată ca niciodată o fetiţă care asculta poveştile citite de mama sa, căci deşi era de vremea şcolii, aşa o toropeală o prindea spre seară încât nimeni, cu nici un chip, nu reuşea să o determine să citească de una singură. Fetiţa asculta cuminte, ca orice fetiţă pregătită de culcare şi doar întreruperile-i dese lăsau să se înţeleagă că nu adormise încă: „Da’ ce-nseamnă „sfredeluş””? „Da’ „costor””? „Da’ „au dat iuruş prin sat””? „Da’ „cu toată lumea se nărăvesc””? Acuma mama, obosită după o zi de lucru, nu găsea întotdeauna sinonime pe măsura înţelegerii copilului ei, e drept că-i era greu să le găsească şi pentru ea, iar fetiţa îşi arăta nerăbdarea, încă înainte de a fi lămurită: „Şi? Şi mai departe?”, ceea ce nu era deloc în favoarea firului poveştii. Că „Spaima Zmeilor” a lui Ioan Slavici era un basm cu arhaisme greu de dezlegat mama pricepu până la urmă, dar se miră cum de şi altele puneau la grea încercare memoria ei de adult. „Procleta”, bahniţă” şi expresii precum „flecăriţi la glume şi la câte nagode toate” din „Înşir-te mărgărite” ale lui Petre Ispirescu o făcură să stea „niţel la chibzuri”, vorba ceea. Au nu cumva erau greoaie vorbele? „Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea în sfârşit în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de lungă, nu-şi mai strângea picioarele”, citi ea din „Fata babei şi fata moşneagului”, dar nici Creangă nu păru să trezească fiicei sale o altă curiozitate decât cea imediată, a sensului cuvintelor necunoscute.
Iar dacă în tot talmeş-balmeşul arhaismelor din „Soacra cu trei nurori” - „pojijia”, „migăia”, „strujit” - se găsi şi ceva bun, apoi acesta fu diminuarea violenţei actelor de răzbunare puse la cale de nurori: „luară pe babă de păr, ş-o izbiră de toţi păreţii, până i-l dogiră... ş-o frământă cu picioarele ş-o ghigoseşte”.

Femeie deşteaptă, mama însă nu făcu nici o legătură între coşmarurile fetei ei şi lectura de dinainte de culcare, şi abia când aceasta se zvârcoli prin somn strigând că nu vrea să i se taie o bucată de carne de pe picior avu aşa o bănuială, cum că fata ei se identifica în vis cu Prâslea cel Voinic. Cum şi iezii fuseseră mâncaţi de lup, Albă ca Zăpada, pe punctul de a fi disecată de cuţitul vânătorului iar burta lupului din Scufiţa Roşie, tăiată cu o foarfecă, mamei nu-i mai nu fu greu să ghicească subiectul viselor de noapte.

Acu ce să facă şi ce să facă? Dăduse ea greş cu basmele, înţelegând într-un sfârşit că arhaismele şi expresiile greoaie nu fac casă bună deloc cu mintea zburdalnică a copiilor secolului XXI dar cum să-şi ademenească odrasla spre lectură, ce prăjitură literară să-i treacă pe sub nas ca să-i trezească simţurile...? Grea sarcină, mai ales că nici propria mamă, nici prietenele, nici învăţătoarea nu-i dădură nici o altă variantă. Toate recomandară basmele, autohtone sau importate, căci acestea le legănaseră lor copilăria, şi zău dacă nu aveau amintiri frumoase de pe vremea aceea. E adevărat că şi copiii erau mai docili şi parcă nu aşa de emancipaţi ca acum, iar mama nu insistă asupra sensului cuvântului „emancipat”. Era sătulă de sinonime.

Soluţia veni chiar de acolo de unde se aştepta mai puţin, adică din partea fetiţei sale. Într-o zi, absolut întâmplător, fără nici un alt îndemn exterior, acesteia i se opri privirea, în librărie, asupra unui titlu care suna puţin comic: „Pippi Şoseţica”. O amuză desenul de pe coperta primă dar şi explicaţia de pe cea ultimă, şi dori pe loc să se identifice cu Pippi, pentru că aceasta „nu a fost niciodată la şcoală, locuieşte singură-singurică, împreună cu un cal şi cu o maimuţică şi nu face decât ceea ce-i place”. Pippi, cea cu părul ca morcovul, cu o şosetă maro şi una neagră şi care-i face semn cu mâna tatălui ei, din Rai, spunându-i că-şi poate purta singură de grijă. Pippi Şoseţica, fetiţa care se ia la bătaie, e vizitată de hoţi şi se trimite singură la culcare, mai întâi pe un ton prietenos şi dacă nu ascultă, pe unul serios. Mai târziu, Pippi Şoseţica a lui Astrid Lindgren va pleca, în altă carte, spre Insula Canibalilor, apoi „Matilda”, „Vrăjitoarele”, „Uriaşul cel Prietenos”, „Charlie şi fabrica de ciocolată” ale lui Roald Dahl vor fi citite, pagină cu pagină, de către fetiţa care, într-un exces de sinceritate atât de caracteristic copiilor va exclama, după ce prima ei carte citită de una singură va fi pusă pe noptieră (un gest pe care-l va face de acum înainte de multe ori): „Uite că n-am vrut să învăţ să citesc dar până la urmă am învăţat!”.

Şi-am încălecat pe-o şa?

3 comentarii:

Danim spunea...

Foarte frumos...

sinvlex spunea...

Da. Si eu ma revolt,zilnic. Iata si experienta mea: http://sinvlex.blogspot.com/2009/05/eu-ambalajul-si-pustoaica-fals-tratat.html

Carmen Muşat Coman spunea...

Da, sunt experiente asemanatoare. Ne revoltam, ne certam cu ceilalti, ne facem nervi, sperand ca lucrurile se vor indrepta. Probabil ca atata timp cat ne mai revoltam mai avem speranta.