O poveste despre „cabinetul II”? Sau realitate... Nu va ști decât povestitoarea.

Cartoful
din volumul Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână, de Carmen Muşat-Coman

Fetele povesteau despre ea că e foarte zgârcită şi rea dar eu, ardeleancă fiind, eram învăţată să nu judec omul după vorbe ci după fapte. Dacă mama făcuse ceva bun în viaţa ei, apoi asta fusese: mă învăţase să nu cred decât în ceea ce văd cu ochii mei. Sfat care a avut destule avantaje, dar care mi-a adus şi o oarecare faimă de naivă, ca să folosesc un eufemism, căci dacă vezi că bărbatul se întoarce acasă dimineaţa, cu paie în cap, apoi e destul de greu să crezi că a stat cocoţat toată noaptea în foişorul din lemn, la 15 metri înălţime de sol, şi a păzit lanul de porumb ca să nu dea iama mistreţii în el. Dar uite că eu credeam sau cel puţin mă străduiam să cred. Până într-o dimineaţă, când, întorcându-mă de la serviciu – eram telefonistă şi lucram şi noaptea - dau nas în nas, la poarta cantonului, cu o femeie din sat, una dintre zilierele de la grădină. Văzându-mă, s-a înroşit toată la faţă şi a dat să se strecoare pe lângă mine, după ce m-a salutat cu voce stinsă. I-am barat calea, cu braţul.
- Stai aici, i-am ordonat eu. Ce cauţi în curtea mea la ora asta?
- Am... am venit să las bicicleta, a mormăit ea, privind într-o parte.
Am simţit că iau foc.
- Bicicleta? Care bicicletă? Unde-i bicicleta?
Nu era nici o bicicletă. Aşa că mi-am pus mâinile în şold, ca ţaţele, şi i-am zis, răspicat:
- Auzi, femeie! Vezi că eu sunt unguroaică. Ştii cum sunt unguroaicele la mânie, da? Ei, bine, dacă te mai prind o dată pe aici rămâi fără păr în cap, ai înţeles?
Nu ştiu dacă ea a înţeles, cert e că n-am mai văzut-o dându-i târcoale lui bărbată-miu. Numai că atunci eu mi-am pierdut naivitatea. Aveam vreo 25 de ani. Fusesem naivă destulă vreme, nu? A, şi să nu uit: nu sunt unguroaică, dar am vrut s-o sperii, că se spune că unguroaicele sunt aprige la mânie.

Văd însă că m-am cam îndepărtat de subiectul poveştii mele - „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Ce vă povestesc eu acum se întâmpla prin 1965, când am fost martoră la o scenă care avea să mă convingă că bogăţia n-are nici o legătură cu dărnicia.

Eram câteva fete, de prin Oltenia vreo două şi restul din Ardeal. Ele veniseră la Bucureşti să se mărite, eu venisem să învăţ carte şi să mă fac doctoriţă. Un tovarăş îmbrăcat în haină din piele venise într-o zi la sanatoriul unde eram infirmieră, adunase tot personalul auxiliar în sala de mese şi întrebase:
- Sunt de la Bucureşti, de la gospodăria de partid. Am venit la dumneavoastră pentru că avem nevoie de fete care să se ocupe de curăţenie, fete muncitoare, dedicate partidului comunist. Nu o să vă pară rău. Partidul o să aibă grijă de voi, o să puteţi merge mai departe la şcoală, să învăţaţi carte, să ajungeţi oameni de nădejde ai acestei ţări. Cine vrea să meargă?
Am fost singura care a ridicat mâna. Să merg la şcoală era visul meu or, în Ardeal nu mă mai ţinea nimic, o lumânare pentru sufletul părinţilor mei puteam aprinde şi de la Bucureşti. Şi apoi, eram în grija partidului, ce rău putea să mi se întâmple?

Partidul însă a uitat repede ce a promis prin tovarăşul cu haină neagră din piele. Şi celorlalte fete din casă li se spusese acelaşi lucru dar pe ele nu le tentase şcoala – „Hai, fată, ce şcoală, ce eşti proastă, tu nu vezi că e plin Bucureştiul de bărbaţi frumoşi?” îmi răspunsese Mia, o olteancă focoasă, când o întrebasem dacă nu vrea să meargă să înveţe, aşa cum ni se promisese. Eu însă aveam planuri mari, nu voiam să fiu fată în casă la „tovarăşu” şi să pun mâna pe un bărbat, să mă mărit. Voiam să mă fac doctoriţă, doar de-asta acceptasem să şterg de praf mobila grea din lemn de nuc.

Visul meu a fost însă spulberat la vreo câteva luni de la sosirea în Bucureşti. Când l-am reîntâlnit, la bucătărie, pe tovarăşul în haină neagră din piele. Glumea cu una dintre fete, cred că-i spunea ceva vesel, că râdeau amândoi şi el o luase de bărbie, apropiindu-şi faţa destul de mult de a ei. Nu ştiu ce avea de gând să facă, poate urma să-i spună ceva la ureche, că l-am întrerupt:
- Auziţi, când mă duc la şcoală?
- La şcoală? Care şcoală? zise el nedumerit.
- Păi la şcoală, că aşa a fost vorba, că dacă vin la Bucureşti o să merg la
şcoală, să o termin.
Atunci faţa lui se lumină. Înţelesese. O secundă, dar numai o secundă, o licărire batjocoritoare îi trecu prin ochi, căci imediat chipul i se întunecă şi zise, furios:
- Auzi, fă! Ia bagă-ţi minţile-n cap!! Ce şcoală! Ce, crezi că o să şteargă
altcineva praful în locul tău ca tu să te întinzi cu vagabonzii prin oraş, sub pretext că eşti la şcoală? Ia vezi! E mare onoare să fii în casă la „tovarăşi”, tu ştii câte fete stau la uşă ca să-ţi ia locul la o adică?
- Dar aţi zis....am îndrăznit eu.
- Am zis! Ei, şi ce dacă am zis! Doar n-ai crezut! Şi dacă ai crezut apoi
eşti proastă! Hai, treci la treabă şi să nu mai aud de gărgăuni de-aştia cu şcoala că te fac pachet şi te trimit de unde ai venit.

Aşa am terminat eu şcoala înainte de a o începe. Dar iar mă îndepărtez de subiectul poveştii mele – „tovarăşa”, căci despre ea era vorba, „cabinetul doi”, cum va fi numită mai târziu, „savanta” şi alte apelative pe care nu vreau să mi le mai amintesc. Despre „tovarăşa” se spunea că e rea şi zgârcită şi dacă fetele din casă nu o cunoşteau cel mai bine atunci cine? Auzisem destule poveşti dar până nu am avut un exemplu clar am încercat să nu-mi fac vreo impresie greşită despre ea. Nu-mi plăcea, avea trăsături ascuţite, de femeie rea şi se pitula în spatele tău ca o umbră, numai ce-i auzeai glasul ridicat şi ţi se ridica şi ţie părul în cap. Venea mai mereu la bucătărie, inspectând personalul cu o privirea rea, plină de ură, de parcă fiecare fată de acolo ar fi fost o hoaţă care ar fi dosit biscuiţi sub fustă. Când intra ea în bucătărie încremenea toată lumea, de parcă sufla a îngheţ în încăpere. Avea un fel de a te privi de parcă voia să intre în mintea ta, să vadă ce gândeşti, să-ţi ştie şi cel mai ascuns gând.
În ziua cu pricina, Oltea, o olteancă, o zdrahoancă de femeie, frumoasă ca o sculptură grecească, prăjea cartofi, cântând cât o ţinea gura:
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei...
Cu spatele la intrare şi la noi, nu văzuse nici nu auzise când intrase „tovarăşa”, nici nu simţise valul de frig care ne îngheţase suflarea. Cu o paletă din lemn, Oltea întorcea cartofii tăiaţi pai când unul, mai şugubăţ, sări din cratiţă, pe jos.
- Păi, mă duseeeei, păi mă dusei să trec la Oooolt! Păi mă duseeei......
- Ce faci aici, fato? o întrerupse „tovarăşa” care se oprise în spatele ei.
Oltea se răsuci spre ea, îi susţinu privirea rea şi-i răspunse, calmă:
- Ce să fac, prăjesc cartofi.
- Aha, prăjeşti cartofi. Şi cu ăsta ce faci? întrebă „tovarăşa” ridicând de
jos cartoful nu mai lat decât un creion.
- Cu ăsta? repetă Oltea, neînţelegând.
- Da, cu ăsta! zise ”tovarăşa” agitând cartoful prin faţa Oltei. Cu ăsta,
cu ăsta! Ce faci?
Glasul i se piţigăiase, de parcă era sugrumată, şi gesturile-i păreau ale unei marionete cu sfori rupte. Ciudat e că nici uneia dintre noi nu-i venea să râdă şi presimţeam că în funcţie de răspuns, Oltea avea să fie păstrată sau concediată. Oltea însă părea a fi ultima care să-şi fi dat seama de importanţa momentului. Aşa cum o ştiam, împrăştiată, fără să pună preţ pe lucruri, eram sigură că avea să răspundă că o să arunce cartoful, doar ce altceva putea să-i facă? Aşa era Oltea, directă, spunea ce-i trecea prin minte, fată simplă de la ţară dar fără viclenia parvenitului, cum era „tovarăşa”. Or, în faţa vulpii, până şi o găină trebuie să se gândească un pic la o portiţă de scăpare. Ceea ce n-ar fi făcut Oltea în veci. Mi-era dragă fata asta înaltă, mereu veselă şi fără grija zilei de mâine, şi nu voiam să plece cu o tinichea de coadă din casa „tovarăşilor”. Dar bănuiam că intervenţia mea ne-ar fi pus pe amândouă în pericol, aşa că am n-am schiţat nici un gest spre Oltea. De altfel, aceasta se prindea greu, era oricum inutil.
În bucătărie s-a aşternut o linişte de mormânt. Cartoful cu pricina era în continuare captiv între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte a „tovarăşei”, un acuzator mut. Tovarăşa l-a ridicat în sus, să-l vedem toate.
- Îţi spun eu ce să faci cu el. Îl speli frumos şi-l pui în cratiţă, la loc! Nu e bine să faci risipă, că nu faci de la tine, ai înţeles?
Oltea, mută şi împietrită, ca şi noi de altfel, dădu din cap că da.
- Aşa, fato! Data viitoare o ştii cum să faci!
Zicând şi făcând. Tovarăşa deschise robinetul, lăsă apa să curgă peste bucăţica de cartof, o scutură bine ca să se scurgă şi ultimul strop de apă, să nu sară uleiul în tigaie, şi-l puse peste ceilalţi. Apoi, ştergându-se pe mâini de ştergarul aflat pe colţul mesei, ne cuprinse pe toate cu privirea, să-şi dea seama dacă am înţeles lecţia, şi ieşi din încăpere cu capul sus. În urma-i rămaserăm tăcute şi înlemnite, ca nişte statui. Şi nici un hohot de râs nu se auzi apoi, nici măcar cântecul Oltei, trecând la Olt.