miercuri, martie 21, 2012

Ultimul drum al lui Sergiu Al-George

Pentru ca ieri a fost un reportaj despre Sergiu Al-George....

Iata si Ultimul drum al lui Sergiu Al-George, vazut de Amita Bhose
Publicat în Literatorul nr. 49/1992

L-am cunoscut pe Sergiu Al-George în preajma primei sale călătorii în străinătate, în India. Era primăvara anului 1972. Cu câteva luni înainte se ţinuse la Banaras un congres al studiilor sanscrite. Al-George, recunoscut pe plan internaţional ca unul dintre cei mai mari specialişti în lingvistica sanscrită, era singurul care putea să reprezinte România la acea întrunire. Dar fiind medic şi neavând funcţie corespunzătoare, n-a fost delegat. Altcineva a participat la Congres. După aceea, la iniţiativa ataşatului cultural, dl. Venkataraman, Ambasada Indiei la Bucureşti a obţinut o invitaţie nominalizată din partea „University Grants Commission” din New Delhi ca doctorul Sergiu Al-George să poată vizita centrele importante de sanscritologie din India. În acea perioadă, specialistul ţinea un curs de civilizaţie indiană la Universitatea din Bucureşti. În afară de cei cinci studenţi de la disciplina hindi, cărora le era adresat cursul, asistau un mare număr de oameni din afară. Am luat legătura cu dânsul printr-un cursant extern.
Pregăteam pe atunci teza de doctorat despre influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu. Auzisem de indianistul român. Citisem prima sa carte – Filosofia indiană în texte (1971), lucrare care m-a surprins prin exactitatea informaţiilor şi corectitudinea interpretărilor, aspecte mai puţin obişnuite în indianistica românească. (Graţie criticii româneşti, cunoscuta teză din Chandogya-upanişad, tattvanasi, a ajuns „formula budistă”.)
Între toţi cei care se aflau în holul Universităţii, l-am recunoscut la prima vedere. Era inconfundabil. Ochii lui adânci şi privirea-i pătrunzătoare aparţineau parcă unei alte lumi – lume ce gândea în basme şi vorbea în... sutrele lui Panini. Câţiva ani mai târziu, ambasadorul Indiei, dl. A.K. Ray mi-a spus că Al-George îi amintea de profesorul Gauri Nath Shastri (cel mai mare sanscritolog la ora actuală) de la Sanskrit College din Calcutta. Avea aceeaşi structură mentală ca şi sanscritologii indieni; altfel n-ar fi putut să înţeleagă spirirtualitatea indiană în propria-i perspectivă.
Mi se pare că românii, în general, seamănă cu indienii; oamenii practici, cu cei din vestul Indiei iar cei visători şi sensibili, cu noi, bengalezii. Am şi remarcat că dintre toate popoarele europene, românii iubesc India cel mai mult, deşi ei sunt cel mai puţin informaţi despre ea. Preocupările indianistice ale lui Al-George n-au pornit însă dintr-un exotism obişnuit. A fost ceva inexplicabil, parcă o atracţie de sânge care îl împingea mereu spre India, în mod fatidic. Nimic nu-l putea opri din drum, nici măcar peripeţiile politice prin care avea să treacă din cauza acestor preocupări. Înţelegea fenomenul indian mai bine decât mulţi dintre compatrioţii mei; de aceea, îi critica sever pe intelectualii indieni care imitau Occidentul fără nici un rost.
Indianitatea lui Al-George se manifesta în viaţa lui de toate zilele. Condiţiile modeste în care trăia nu-l deranjau deloc. Din contră, îl bucurau. „Trăim ca indienii – spunea cu zâmbetul pe buze – cu toţi fraţii într-o casă”. Cu excepţia unei biblioteci de specialitate bine dotată, n-avea nici un obiect indian. Totuşi, camera aceea sumar mobilată – care era dormitor, sufragerie, sală de primire, bibliotecă şi cameră de lucru la un loc – respira un aer indian. Deoarece avea India în suflet, n-avea nevoie de bibelouri în vitrină.
Era atât de emoţionat de călătoria pe care urma să o întreprindă încât mă temeam ca nu cumva realitatea – uneori insuportabilă chiar şi pentru noi – să nu-l dezamăgească, să-l deziluzioneze. Când s-a întors, părea cuprins de o fericire sacră. Era mai vesel şi mai vioi ca niciodată. Într-o seară, la o întâlnire în familie, cu mama şi cu soţia sa, a povestit impresiile călătoriei. În clarobscurul balconului spaţios foşnea vântul prin frunzele de curmal şi de trandafir japonez, plutea mireasma iasomiei agăţată pe coloane iar noi ne plimbam, cu gândul, de-a lungul şi de-a latul Indiei. Locuri şi lucruri din ţara mea, banalizate din cauza familiarităţii, îmi apăreau în faţa ochilor sub alte forme, cu farmece nebănuite.
Şi el retrăia momentele. Când avionul s-a apropiat de Delhi, cerul toamnei i-a amintit de poemul Norul mesager al lui Kalidasa şi i s-au înlăcrimat ochii. A vizitat Grădina Zoologică din Calcutta pentru a vedea mersul elefanţilor: dorea să înţeleagă metafora sanscrită care-l compară cu eleganţii paşi feminini. Între întâlnirile cu specialiştii din diferite locuri, l-au impresionat cel mai mult discuţiile purtate la Facultatea de filosofie de la Universitatea Calcutta. Acolo s-a aflat într-o situaţie delicată, care l-a şi amuzat. A fost întrebat dacă crede în Dumnezeu. Invitatul oficial, venit dintr-o ţară condusă de un guvern socialist, a căutat argumente din cibernetică şi din informatică pentru a susţine, în mod voalat, existenţa lui Dumnezeu. Dar studentul care îi pusese întrebarea a replicat: „Cunoaştem şi noi aceste argumente. V-am întrebat, domnule profesor, dacă dumneavoastră personal credeţi sau nu în Dumnezeu”. „Da, eu cred”, a răspuns omul de ştiinţă.
Pe baza relatărilor din acea seară am redactat un interviu pe care l-am publicat în cotidianul Jugantar din Calcutta. În acelaşi ziar am publicat şi traducerea prescurtată a articolului său, Note indiene, după care am primit de la cititori scrisori emoţionante.
Îl întrebasem dacă India reală, cu toate mizeriile şi problemele ei, a corespuns imaginii pe care şi-o făurise despre ea. „ A fost mai frumoasă - a răspuns cu nostalgie – şi dacă voi avea şansa de-a o revedea, îmi va părea şi mai frumoasă”. A fost apreciat de gazdele sale. Persoanele cu care l-am pus în legătură – prof. P.C. Gupta, vice-cancelarul Universităţii Vishvabharati din Shantiniketan, poetul Nichiketa Bharatwaj, bibliotecar la National Library şi actorul Sekhar Chatterjee – ultimii doi din Calcutta – au fost puternic impresionate de erudiţia şi de personalitatea specialistului român. Le-a părut rău că a stat atât de puţin.
Ocazia de a revedea India s-a ivit peste un deceniu. Între timp mai publicase două cărţi – Limbă şi gândire în cultura indiană (1978) şi Arhaic şi universal (1981). Sănătatea îi fusese şubrezită de două infarcte. Se pensionase pentru a se putea dedica în exclusivitate cercetărilor indianistice.
Colaborarea sa cu Universitatea Bucureşti a fost întreruptă în anul 1974. Neavând diploma în filologie, n-a mai avut dreptul de a preda. Nu trebuie să ne mire faptul că nici lucrările docte de lingvistică, nici aprecierile elogioase ale tuturor specialiştilor din lume n-au contat pentru aparatul birocratic al ministerului de resort. Mă întreb totuşi: de ce i-a fost retrasă aprobarea eliberată cu patru ani mai înainte? Raţiunea în virtutea căruia cursul său fusese aprobat îşi pierduse cumva valabilitatea? Cum? Nici nu-mi explic de ce Universitatea, care iniţial l-a invitat, n-a insistat pentru a-l reţine. În fond, pierderea a fost a ei, nu a lui. Cursul iniţiat de Al-Geroge a fost continuat de un profesor universitar iar după plecarea definitivă a acestuia, el mi-a fost încredinţat mie, şi l-am ţinut până în 1990.
În afară de cursul oficial de civilizaţie indiană, adresat studenţilor de la disciplina hindi, predam şi cursuri facultative de limbile sanscrită şi bengali (limba lui Tagore). Până atunci, în ciuda prezenţei lui Sergiu Al-George, sanscrita era predată de căte un latinist, care nu se afirmase cu nimic în domeniul respectiv. La solicitarea cursanţilor mei, între care se aflau studenţi şi salariaţi din varii discipline şi de vârste diferite, precum şi scriitori şi redactori, am început un curs de cultură şi civilizaţie indiană, inclusiv filosofie. În cadrul acestuia am înfiinţat, neoficializat însă, un cenaclu de studii indiene. L-am rugat pe Al-George să-l păstorească. Simţeam că îi era dor de studenţi, că îi lipsea contactul cu tinerii interesaţi în indianistică. Adeseori îmi spunea: „Adevăratele comori sunt studenţii!”, ceea ce cred şi eu.
În prima şedinţă a cenaclului, care s-a ţinut în luna decembrie a anului 1980, mentorul său ne-a vorbit despre cosmologia vedică şi estetica lui Brâncuşi (abia terminase Arhaic şi universal). În lunile următoare, cursanţii au susţinut diferite referate, din care amintesc: „Arhitectura greacă şi arhitectura indiană”, „Estetica lui Michelancelo şi filosofia Sankhya”, „Biografia lui Korosi Sandor Csoma, întemeietorul tibetologiei” şi „Dansuri clasice indiene”.
Prezenţa lui Al-George la fiecare şedinţă ne servea ca un puternic izvor de inspiraţie. Stătea în bancă, între studenţi – nu-i plăcea să stea la catedră -, urmărea discursurile cu mult interes şi participa la dezbateri ca să-l apere pe conferenţiar, aducând argumente noi şi profunde. Discuţiile erau deosebit de incitante şi se mişcau de la un pisc la altul. Pierdeam noţiunea timpului. Când apărea doamna de la palier cu mătura, ne mutam la cofetăria de peste drum, poreclită „sediu”, iar când eram daţi afară şi de acolo – cam pe la orele zece seara – continuam dezbaterile în staţia de maşini. Fie vară, fie iarnă, noi consumam îngheţată, iar Al-George stătea cu un pahar de suc în faţă. Pentru că regimul alimentar îi cerea să se odihnească după fiecare masă, când venea la cenaclu rămânea nemâncat toată seara. Oricare altul ar fi refuzat, pe bună dreptate, invitaţia de a participa la şedinţe. Dar mentorul nostru venea şi stătea cu plăcere. Cum îi străluceau ochii când un student spunea ceva ieşit din comun!
Nu-i contrazic pe toţi cei care susţin că Sergiu Al-George n-a fost comunicativ, că era închis în sine. Orice om se deschide sau se închide în funcţie de ambianţa în care se află.
Cel de-al cincilea Congres de sanscrită urma să aibă loc la Banaras în octombrie 1981. Sergiu pregătea o comunicare pe tema „Metafora şi filosofia dintr-o perspectivă indiană”. Voia s-o prezinte personal. Dar deplasarea în India era o problemă complicată, implicând cheltuieli în valută. Nu era în firea lui să apeleze la ambasadă pentru a obţine o invitaţie.
S-a ivit însă o ocazie prielnică: ambasadorul Indiei, dl. A.K. Ray, urma să-şi încheie misiunea în România. Un grup restrâns de studenţi, care îl cunoscuseră mai îndeaproape cu ocazia unor spectacole indiene prezentate de ei la Universitate şi la reşedinţa sa, l-au invitat la o masă de rămas bun la Casa Universitarilor. L-am rugat şi pe Sergiu să participe. A fost o seară de neuitat. Amândoi – dr. Al-George şi dl. Ray – au fost atât de deschişi, prietenoşi şi veseli încât studenţii şi-au depăşit emoţiile stârnite de intima lor prezenţă alături de un specialist de notorietate mondială şi un ambasador. Discuţiile mergeau de la filosofia lui Sankara şi gramatica lui Panini până la glume şi anecdote de pe toate meridianele lumii, întrerupte din când în când doar de melodiile lui R. Tagore, interpretate perfect de o studentă.
În cursul acelei seri l-am înştiinţat pe domnul ambasador despre problemele lui Sergiu legate de participarea la congres. Deoarece dumnealui dorea – aşa cum era şi firesc – să dezvolte studiile indiene în România, a considerat că vizita unui specialist de talia lui Al-George va constitui un prim pas în formarea unui nucleu de cercetare în indianistică. Mi-a cerut să-i redactez o notă pe baza căreia va proceda. I-am înmânat lucrarea în câteva zile, dar pentru a nu încălca protocolul, nu l-am mai întrebat de soarta ei. Înainte de a pleca mi-a spus că făcuse tot ce îi era în putinţă. Peste câteva săptămâni, Sergiu a primit invitaţia de la UNESCO pentru a participa la Congresul din Banaras, ca unul din cei 12 oaspeţi sponsorizaţi de organizaţia respectivă.
În starea precară a sănătăţii sale, era riscant să întreprindă o călătorie atât de lungă şi obositoare. Dar muncise şase luni de zile la conferinţă. Era o lucrare densă, de vreo cinci pagini. (Am publicat-o în Manuscriptum, nr. 3/1988). De altminteri, participarea la un atare eveniment în India a fost visul vieţii sale. Era hotărât să plece. Le spusese alor săi: „Am să mor de necaz dacă nu mă lăsaţi să plec”. La acea dată nu-l mai interesa nimic altceva.
Formalităţile plecării necesitau o recomandare din partea Academiei de ştiinţe sociale, ceea ce cădea în sarcinile doamnei prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Încântată că Sergiu va merge la Banaras, locul mult visat de dumneaei, a scris-o imediat, în cele mai elogioase cuvinte. Citind-o, funcţionarul de la paşapoarte a rămas fără replică. „E un text de înrămat şi de pus pe perete”, a observat el şi l-a întrebat pe Sergiu dacă şi-a păstrat o copie. Când mi-a povestit, l-am întrebat şi eu acelaşi lucru. A răspuns negativ. Simţise oare că la întoarcere nu va mai avea nevoie de nimic?
Ultima mea vizită la el acasă a coincis cu încheierea serbării zeiţei Durga în India. Cuprinsă de nostalgie, le-am povestit – lui Sergiu şi soţiei sale, Dorina – ritualurile pitoreşti legate de acea zi. Urma să plec peste câteva zile la Târgu Jiu, pentru a prezenta Arhaic şi universal, ultima carte a lui Sergiu, care a apărut atunci. Când a auzit că am posibilitatea să fac un pelerinaj la Hobiţa, mi-a zis: „Prezintă şi omagiile mele! N-am să mai ajung acolo”.
Fireşte că nu l-am luat în serios. Mai degrabă am discutat cu gazdele mele posibilitatea lansării cărţii la Târgu-Jiu, după întoarcerea autorului din India. Ca memento, am rupt două frunze din viţa de vie din casa lui Brâncuşi. Una se află şi azi în vitrina mea.
În drumul spre India a trebuit să facă un scurt popas la Roma. A fost cazat într-o cameră de hotel rezervată oaspeţilor de onoare ai UNESCO, cameră în care înnoptase cândva Napoleon. Am auzit ulterior că acolo a primit un semn (nu mai reţin detaliul) care i-a sugerat că i se apropie sfârşitul. Credea în semne şi ştia să le interpreteze după principiile ştiinţifice ale lui Jung. Proiectase o carte, În lumea semnelor, în care voia să analizeze credinţele populare din România şi din India.
În seara zilei de vineri, 6 noiembrie, 1981, am primit un telefon de la Sergiu. Se întorsese în ziua respectivă. Era istovit de drum. Totuşi, ţinea să-mi împărtăşească impresiile, să-mi mulţumească pentru fericita inspiraţie pe care o avusesem cu câteva luni în urmă. Dar ce eram eu, decât un instrument mărunt în mâinile Destinului? M-a invitat să-l vizitez, ca să putem discuta mai pe larg. Deşi aşteptasem cu nerăbdare să aflu veştile succesului său la Congres, am ezitat să-l solicit într-o asemenea stare a sănătăţii. Am sugerat să amânăm întâlnirea cu o săptămână. „Să nu fie prea târziu”, mi-a răspuns.
Atunci mi-a comunicat la telefon aspectele cele mai importante ale vizitei. Îi reţin ultimele cuvinte. Când stătea în sala de conferinţe a Universităţii din Banaras, prin pereţii de cristal a zărit lotuşii înfloriţi pe lac. Privindu-i, a simţit că i se împlinise menirea vieţii. „Nu mai am nimic de dorit”, a rostit cu o seninătate extraordinară.
În seara zilei de 10 noiembrie, în jurul orei zece, vorbea la telefon. Dintr-o dată, receptorul i-a căzut din mână iar cuvântul a rămas nerostit. În dubla sa calitate, de lingvist şi de medic ORL-ist, toată viaţa a slujit Logosul. Cuvântul i-a fost viaţă, cuvântul i-a fost moarte. Credinţa mea îmi şopteşte că zeiţa Vak a Rigvedei a coborât din cer ca să-şi ia fiul spiritual cu sine.
A doua zi, când voiam să-i telefonez Dorinei ca s-o întreb de sănătatea lui Sergiu după micro-infarctul pe care-l avusese în zilele trecute, m-a sunat ea ca să mă anunţe trista veste. Seara, când mă întorceam de la ei, se ridica Luna plină deasupra turlei Bisericii Sfânta Vineri. Era seara de Raspurnima, când Dumnezeu coboară pe pământ pentru a se uni cu sufletele care Îl iubesc.
Într-o clipită mi s-a luminat gândul. De ce mi-a vorbit de lotuşii din Banaras? Privindu-i, i s-a deschis oara sahasrara, lotusul conştiinţei cu o mie de petale, aducându-i suprema fericire, paramananda? A unit atman cu brahman, microcosmul cu macrocosmul? Pentru aceia care ating cel mai înalt nivel al spiritualităţii, sufletul se eliberează în timpul vieţii. Asemenea spirite se numesc jivanmukta. Iar un suflet eliberat în Banaras dobândeşte mokşa, libertatea absolută, ieşind din cercul naşterii şi morţii. Aceasta să fi fost menirea vieţii sale, răsplata jertfei necontenite a celor 59 de ani pe care i-a trăit? N-a fost oare viaţa sa un lung sacrificiu de sine – atmayajna?
Sufletul eliberat nu putea să părăsească trupul în India. Trupul trebuia să se reîntoarcă la matcă, la glia căreia îi aparţinea. Vinerea următoare, la o săptămână de la întoarcerea din India, au fost înhumate rămăşiţele sale pământeşti. Slujba s-a oficiat în Biserica Bradului, unde studenţii de la Institutul de Teologie, membri ai cenaclului, i-au cântat Veşnica pomenire. Am pornit cu cenacliştii spre Belu, dar tramvaiul având pană de curent, am sosit abia după ce s-a pus lespedea. Jerba noastră, cu inscripţia sanscrită namo srigurave namah (plecăciune lui guru), atârnată de curce, se vedea de departe.
Tradiţia indiană interzice participarea femeii la ritualurile funerare. Nu mi-a fost permis să-l conduc pe ultimul drum. Mi s-a spus că frunza din Hobiţa, pe care Dorina i-o pusese la căpătâi, precum şi buchetul de garoafe albe oferite din partea domnului Ray au fost puse în coşciug. Ca şi în viaţă, şi în moarte Sergiu Al-George a rămas legat de India, ţara lui de vis, şi de România, ţara lui de dor. Veşnica sa odihnă a fost binecuvântată de Brâncuşi şi omagiată de o solie a Indiei.

Niciun comentariu: