miercuri, decembrie 09, 2009

Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Pentru că avem trei concursuri cu premii în cărţi pe www.4arte.ro, www.dono.ro si www.121.ro m-am gândit (iertare celor ce au mai citit) să postez un fragment din Fata bătrână. Nu de alta dar ca să vedeţi dacă merită au ba să concuraţi. Eu zic totuşi să concuraţi, pentru că autograful, peste ani, va fi valoros. Deci...succes. Concursurile sunt pe bune.



Fragment din Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână

Un lucru ţin să lămuresc de la bun început, căci nu vreau că vreo persoană, implicată mai mult sau mai puţin viaţa-mi, să creadă că fac aici un proces de conştiinţă. Departe de mine gândul să învinovăţesc pe cineva pentru starea mea civilă. Faptul că am ajuns la 25 de ani şi sunt fată bătrână nu cade în responsabilitatea nimănui, decât a mea. Numai şi numai din vina mea mă sucesc noaptea în pat pe toate părţile, cu perna în braţe – nu, nu vă grăbiţi să daţi verdicte freudiene, aşa dorm de când aveam doi ani, lăsaţi-mi puţină inocenţă – în loc să-mi dorm somnul liniştită, tot cu perna în braţe, dar lângă bărbatul ales pentru o viaţă. Şi dacă e problema mea atunci, veţi spune, ce ne interesează pe noi? Păi, eu sunt o fiinţă altruistă şi vreau să împărtăşesc experienţa mea ca să fie altora învăţătură de minte. Asta e, îmi pun viaţa în palmele voastre ca să nu mai păţească şi altcineva ce-am păţit eu, să ia aminte şi să nu repete greşelile mele. Ăsta e singurul scop al mărturisirii mele prezente.

Voi începe să vă povestesc cum s-a făcut de am rămas fată bătrână prin a confirma un proverb, pe pielea mea şi reţineţi-l. Asta e, e adevărată vorba „Alegi, alegi până culegi”. Numai că na, eu nu mai am nici de unde culege. Bună filosofie de viaţă mai avea Ionela, colega mea de cameră din cămin, care s-a măritat în anul doi:
- Fată, să ştii că asta e cea mai faină perioadă din viaţa noastră. Uită-te şi tu în jur câţi tipi sunt pe metru pătrat! Păi aşa recoltă de hăndrălăi n-o să mai vedem, după repartiţie, nici dacă-i adunăm pe toţi cei întâlniţi într-un cincinal. Acu e acu! Ascultă la mine! Dacă nu ne mărităm în facultate să ştii că rămânem fete bătrâne!
Ochii îi străluceau de poftă, poftă de bărbaţi, de viaţă.
- Ei, nu! ziceam eu cu ironie şi întorceam pagina cursului de filozofie marxistă.
- Râzi, tu, râzi, dar o să ajungi la vorba mea, zicea Ionela făcându-şi conturul ochilor cu dermatograf.

Nu se supăra pe mine, Ionela. Fată bună. Doar că se machia foarte mult sau corect zis, nu se demachia, aşa că, deşi nu văzusem niciodată cum arată faţa cuiva cu machiaj tatuat, cum auzisem noi că ar fi prin America, machiaj care cică dura vreo doi ani, apoi ne puteam uita la Ionela ca să ne formăm o idee.

Zic că n-am ascultat-o pe Ionela în privinţa măritişului, deşi ocazii am avut. Trebuie să recunosc că nu sunt urâtă, aşa cum probabil vă imaginaţi, dar am limba ascuţită şi sunt pretenţioasă. Mai întâi, că nu mi-a plăcut nici un coleg de-al prietenului Ionelei, student la Academia Militară. Prea păreau toţi dornici de parvenire şi nici nu aveau maniere. Or fi avut ei salariu bun şi ar fi tocat hainele statului, deci făceau economie, dar eu am auzit că de la o vârstă se umplu de ticuri, de la atâta disciplină, şi nu voiam nicicum să-l văd pe al meu bărbat, pe la vreo 45 de ani, aşezând cozile cănilor prin bucătărie, că m-aş fi îmbolnăvit de nervi, eu fiind mai boemă de fel, adică niciodată nu-mi fac ordine în dulap, pe principiul că oricum se face dezordine.

N-aş vrea acum să vă plictisesc cu jurnalul meu de studentă, cum am tăiat eu de pe listă toţi pretendenţii, de la Academia Militară sau de la Politehnică, până am ajuns în ziua repartiţiei, am trecut şi de asta şi m-am pomenit într-un tren personal care mă ducea într-o comună din Argeş – de, note mari, repartiţie aproape de Bucureşti! – tot fără verighetă pe deget.

Şi când să-mi trag sufletul şi să mă gândesc la lucruri practice – cum şi unde mă spăl la iarnă, când apa din găleata de afară va fi îngheţat, cum depănuşez porumbul fără să-mi zgârâi mâinile etc - iată că vine peste mine întrebarea gazdei, o femeie brunetă, cu nas ascuţit, barmaniţă, împreună cu bărbată-său, la mat, de aia se şi face că stau în gazdă la cei mai bogaţi oameni din sat.
- Auziţi, domnişoară, şi de ce nu v-aţi măritat?

Ar trebui să mă enervez dar, una: că nu-mi zice „tovarăşă”, ceea ce mai atenuează din indiscreţia întrebării, şi, doi, că e femeie simplă, de la ţară, şi n-a făcut psihologie, deşi, ţărăneşte vorbind acum, ar trebui să ştie că nu-i bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului.
- Nu a venit săptămâna oarbă, ştiţi cum e! am dat-o eu pe glumă căci de, nu mă pot certa cu gazda-mi din cauza unei astfel de motiv pueril, adică lipsit de importanţă. Mă pot supăra pe ea că intră în cameră fără să bată la uşă, că dimneaţa la 5 vorbeşte tare lângă geam, dar nici măcar atunci nu-i pot face cunoscută nemulţumirea mea fiindcă sunt la mâna ei, oarecum.

Una peste alta, îmi place aici, la cei mai bogaţi oameni din sat care, în cinstea mea, l-au invitat pe tovarăşul primar la masă, să vadă ce profesoară frumoasă şi deşteaptă a venit tocmai de la Bucureşti. A, să nu o bănuiţi pe doamna Lavinia, gazda mea, de vreun gând codoş, primarul e însurat şi fiu-său are 10 ani, şi nici măcar nu e la şcoală în sat, ca să zici că ar vrea să-i pună o pilă la profesoara de engleză, l-a dat la Piteşti, la soră-sa, că acolo se face carte, nu ca aici.
- Ca aici unde, tovarăşul primar? îl întreb eu maliţioasă şi-l privesc în ochi.

Aşa fac eu, privesc oamenii în ochi. Nu toţi îmi rezistă, mai precis nici unul, mama zice că nu e bine să-i privesc aşa direct, că-i sperii şi o iau la sănătoasa.
- Adicătelea cum să-i privesc, mai într-o parte? Aşa e bine? i-am răspuns eu şi m-am uitat cruciş, de mama s-a lăsat păgubaşă.

Tovarăşul primar s-a bâlbâit un pic dar a scos-o la capăt cu demnitate, a îngăimat ceva şi de o boală care ar trebui supravegheată mai bine la oraş şi când să-l felicit în gând pentru diplomaţie, iată că dă şi el cu bâta-n baltă:
- Auziţi? (clar, ăştia de aici au impresia că străinii de sat nu aud bine!) îşi drese el glasul şi luă o gură de ţuică, să-şi facă un pic de curaj. Acu’ mă iertaţi că vă întreb, că nu e treaba mea. Dar de ce nu v-aţi măritat? Că să ştiţi că pe aici nu prea mai e nimeni de însurat, s-au grăbit toţi...
- Da, da, s-au grăbit ca fetele mari la măritat, râse şi barmanul şef.

De unul singur, la început, apoi împreună cu primarul. Bună glumă, da.
- Lăsaţi-o în pace pe domnişoara, nu vedeţi că a roşit! i-a dojenit tovarăşa Lavinia. Mai bine hai să mai serviţi ceva!

Niciun comentariu: