Parte din infinit
O povestire neinclusă în "Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână"
Cheiţa scârţâi uşor în căutarea locaşului potrivit, fiind nevoie de câteva mişcări energice, în stânga şi dreapta, care făcură ca scârţâitul să devină mai puternic. În sfârşit, geamantanul vechi se deschise şi un iz de mucegai îi izbi nările, făcând-o să se tragă puţin înapoi. Cercetă apoi conţinutul valizei cu o curiozitate cel puţin ciudată, dacă ţinem cont de faptul că acelea erau obiectele sale personale. Le pusese însă acolo, în acea valiză, în urmă cu trei decenii, şi poate că, la urma urmei, era normală uimirea ce se citea pe chipul ei când scotea, unul câte unul, lucrurile, ţinându-le o clipă în mâinile ridicate la nivelul feţei, ca pentru a-şi aminti mai bine ce fusese în mintea ei, de pildă, când pusese acolo caietul de matematică, învelit în coperta din vinilin.
Fusese ca ieri… Cele trei decenii păreau acum concentrate ca timp, o clipă. Căci ce eram noi, decât trăitori ai unei clipe, într-o imensitate de atomi pe care nu-i putea număra nimeni? Infinit, cuvânt inventat pentru a ne declara neputinţa de a stăpâni lumea. Infinit, cuvânt pentru a exprima sentimente extreme ca dragostea, ura. Ale ei erau pozitive, cel puţin aşa credea în urmă cu 30 de ani, când păşise pragul facultăţii de fizică. O fată de la ţară, căreia şansa îi surâsese şi o adusese în Capitală, spre a o uimi. Gloria avea multe visuri pe care voia să le împlinească, fiindcă numele ei însemna victorie, demnitate, măreţie. Lumea din sat râsese la început de numele ales de părinţi aşa, ca într-o joacă, aşa ceva nu se mai pomenise în lumea lor plină de Marii, Ioane, dar pe urmă se obişnuiseră cu el şi începuseră să vadă şi ei în purtătoarea lui un destin predestinat gloriei. Era şi frumoasă, Gloria, înaltă, mândră. Şi în timp ce colegele ei se măritau, ea învăţa pentru facultate şi privea, noaptea, pe geamul ferestrei care dădea spre nord, spre Bucureşti. Nu se vedea nimic, era întuneric beznă, dar ea ştia că acolo se află steaua ei, care o aşteaptă pentru a-i lumina calea. A păşit pragul facultăţii împotriva voinţei tatălui ei, om aspru, om al câmpului, pentru care unu plus unu făceau doi fără să fie nevoie să înveţi filozofia adunării. Dar mama ei, femeie aprigă, se pusese de-a curmezişul şi omul acela încruntat trebuise să se plece până la urmă, să accepte că fiica lui trebuie să aibă altă viaţă, să devină „doamnă profesoară“ sau, cine ştie, poate chiar cercetătoare, cuvânt al cărui înţeles îi cam scăpase.
Mai târziu, în trenul care o ducea departe, departe de trecutul ei, Gloria îşi spusese că tatăl său a fost singurul care nu şi-a pus speranţe deşarte în ea, singurul care a bănuit că Bucureştiul nu e un loc pentru visurile sale. Pe toţi ceilalţi Gloria îi trădase, fiindcă iată, fugea acum, pentru a-şi ascunde ruşinea, pentru a fugi de moarte, şi făcea asta în timp ce ei dormeau liniştiţi, crezând că viaţa-i se desfăşoară aşa cum sperau. Iar ea fugea cu acel tren de noapte, plin de mirosuri ale navetiştilor care o priveau pe sub gene înainte de a cădea din nou în somnul din care se dezmeticeau pentru o clipă când trenul punea o frână bruscă, spre a recădea apoi în acelaşi somn greu, neodihnitor. Fugea, fugea departe, pentru a-şi ascunde ruşinea şi pentru a încerca să-l uite pe cel care îi promisese dragostea lui, cel pentru care se aflase în gară, cu un geamantan în care pusese câteva lucruri, puţine, fiindcă viitorul ei se afla înainte, trecutul rămânea în urmă. Numai că bărbatul pe care-l iubea şi căruia i se dăruise nu veni, nici pentru acel tren care trebuia să-i ducă în străinătate, unde să înceapă amândoi o viaţă nouă, şi nici pentru următoarele. Când înţelese că nu va veni niciodată, nu a avut curaj să se întoarcă, să-şi recunoască păcatul al cărui rod îl purta deja în pântec. Convinsă că o să-şi ia viaţa cât de curând, că e doar o chestiune de minute, ore, şi-a depus geamantanul la mesagerie, păstrând, nici ea nu ştia de ce, cheiţa.
Drumul fusese lung, prea lung pentru o persoană care voia să moară. În ultimul moment, când piciorul atârna deja în gol, şi vântul îi răvăşea părul, măturând cu el bara de care o mai ţinea o ultimă fărâmă de viaţă, o mână puternică o trase de pe scara vagonului. Îl urî în acea clipă pe bărbatul acela care n-o lăsase să se arunce în gol, care se aflase acolo la momentul nepotrivit, şi-l urî pentru viaţa pe care i-o dăruise fără ca ea să-i ceară acest lucru. Pe acelaşi bărbat avea să-l iubească, o jumătate de an mai târziu. Acelaşi bărbat avea să adopte un copil care nu era al lui, acelaşi bărbat avea să-i dăruiască alţii. Viaţă, asta-i dăruise. Atomi. Dragoste. Infinit.
Şi acum, după 30 de ani, prin cine ştie ce joacă a vieţii, regăsise acea cheiţă, uitată într-un buzunar al unei rochii vechi. O privise o clipă mirată, nepricepând de unde a ajuns acolo, şi apoi îşi aminti. Trei zile mai târziu, când luă de la bagaje pierdute geamantanul vechi – prin cine ştie ce minune nu fusese aruncat în toţi aceşti ani – mâinile-i tremurau. Înăuntru se afla o parte din viaţa ei, o parte din infinit. Caietul de matematică învelit în copertă din vinilin, ştergarul din in, brodat de mama sa, o fotografie din prima ei zi de facultate… Infinit…
Cheiţa scârţâi uşor în căutarea locaşului potrivit, fiind nevoie de câteva mişcări energice, în stânga şi dreapta, care făcură ca scârţâitul să devină mai puternic. În sfârşit, geamantanul vechi se deschise şi un iz de mucegai îi izbi nările, făcând-o să se tragă puţin înapoi. Cercetă apoi conţinutul valizei cu o curiozitate cel puţin ciudată, dacă ţinem cont de faptul că acelea erau obiectele sale personale. Le pusese însă acolo, în acea valiză, în urmă cu trei decenii, şi poate că, la urma urmei, era normală uimirea ce se citea pe chipul ei când scotea, unul câte unul, lucrurile, ţinându-le o clipă în mâinile ridicate la nivelul feţei, ca pentru a-şi aminti mai bine ce fusese în mintea ei, de pildă, când pusese acolo caietul de matematică, învelit în coperta din vinilin.
Fusese ca ieri… Cele trei decenii păreau acum concentrate ca timp, o clipă. Căci ce eram noi, decât trăitori ai unei clipe, într-o imensitate de atomi pe care nu-i putea număra nimeni? Infinit, cuvânt inventat pentru a ne declara neputinţa de a stăpâni lumea. Infinit, cuvânt pentru a exprima sentimente extreme ca dragostea, ura. Ale ei erau pozitive, cel puţin aşa credea în urmă cu 30 de ani, când păşise pragul facultăţii de fizică. O fată de la ţară, căreia şansa îi surâsese şi o adusese în Capitală, spre a o uimi. Gloria avea multe visuri pe care voia să le împlinească, fiindcă numele ei însemna victorie, demnitate, măreţie. Lumea din sat râsese la început de numele ales de părinţi aşa, ca într-o joacă, aşa ceva nu se mai pomenise în lumea lor plină de Marii, Ioane, dar pe urmă se obişnuiseră cu el şi începuseră să vadă şi ei în purtătoarea lui un destin predestinat gloriei. Era şi frumoasă, Gloria, înaltă, mândră. Şi în timp ce colegele ei se măritau, ea învăţa pentru facultate şi privea, noaptea, pe geamul ferestrei care dădea spre nord, spre Bucureşti. Nu se vedea nimic, era întuneric beznă, dar ea ştia că acolo se află steaua ei, care o aşteaptă pentru a-i lumina calea. A păşit pragul facultăţii împotriva voinţei tatălui ei, om aspru, om al câmpului, pentru care unu plus unu făceau doi fără să fie nevoie să înveţi filozofia adunării. Dar mama ei, femeie aprigă, se pusese de-a curmezişul şi omul acela încruntat trebuise să se plece până la urmă, să accepte că fiica lui trebuie să aibă altă viaţă, să devină „doamnă profesoară“ sau, cine ştie, poate chiar cercetătoare, cuvânt al cărui înţeles îi cam scăpase.
Mai târziu, în trenul care o ducea departe, departe de trecutul ei, Gloria îşi spusese că tatăl său a fost singurul care nu şi-a pus speranţe deşarte în ea, singurul care a bănuit că Bucureştiul nu e un loc pentru visurile sale. Pe toţi ceilalţi Gloria îi trădase, fiindcă iată, fugea acum, pentru a-şi ascunde ruşinea, pentru a fugi de moarte, şi făcea asta în timp ce ei dormeau liniştiţi, crezând că viaţa-i se desfăşoară aşa cum sperau. Iar ea fugea cu acel tren de noapte, plin de mirosuri ale navetiştilor care o priveau pe sub gene înainte de a cădea din nou în somnul din care se dezmeticeau pentru o clipă când trenul punea o frână bruscă, spre a recădea apoi în acelaşi somn greu, neodihnitor. Fugea, fugea departe, pentru a-şi ascunde ruşinea şi pentru a încerca să-l uite pe cel care îi promisese dragostea lui, cel pentru care se aflase în gară, cu un geamantan în care pusese câteva lucruri, puţine, fiindcă viitorul ei se afla înainte, trecutul rămânea în urmă. Numai că bărbatul pe care-l iubea şi căruia i se dăruise nu veni, nici pentru acel tren care trebuia să-i ducă în străinătate, unde să înceapă amândoi o viaţă nouă, şi nici pentru următoarele. Când înţelese că nu va veni niciodată, nu a avut curaj să se întoarcă, să-şi recunoască păcatul al cărui rod îl purta deja în pântec. Convinsă că o să-şi ia viaţa cât de curând, că e doar o chestiune de minute, ore, şi-a depus geamantanul la mesagerie, păstrând, nici ea nu ştia de ce, cheiţa.
Drumul fusese lung, prea lung pentru o persoană care voia să moară. În ultimul moment, când piciorul atârna deja în gol, şi vântul îi răvăşea părul, măturând cu el bara de care o mai ţinea o ultimă fărâmă de viaţă, o mână puternică o trase de pe scara vagonului. Îl urî în acea clipă pe bărbatul acela care n-o lăsase să se arunce în gol, care se aflase acolo la momentul nepotrivit, şi-l urî pentru viaţa pe care i-o dăruise fără ca ea să-i ceară acest lucru. Pe acelaşi bărbat avea să-l iubească, o jumătate de an mai târziu. Acelaşi bărbat avea să adopte un copil care nu era al lui, acelaşi bărbat avea să-i dăruiască alţii. Viaţă, asta-i dăruise. Atomi. Dragoste. Infinit.
Şi acum, după 30 de ani, prin cine ştie ce joacă a vieţii, regăsise acea cheiţă, uitată într-un buzunar al unei rochii vechi. O privise o clipă mirată, nepricepând de unde a ajuns acolo, şi apoi îşi aminti. Trei zile mai târziu, când luă de la bagaje pierdute geamantanul vechi – prin cine ştie ce minune nu fusese aruncat în toţi aceşti ani – mâinile-i tremurau. Înăuntru se afla o parte din viaţa ei, o parte din infinit. Caietul de matematică învelit în copertă din vinilin, ştergarul din in, brodat de mama sa, o fotografie din prima ei zi de facultate… Infinit…
Comentarii
Asa zici, ca s-o pun in urmatoarea carte? Adevarul e ca trebuie sa fie si niste carti in librarii...
Ganduri bune