luni, martie 08, 2010

„Sărut mâna, mamă”




Mamele noastre au degetele umflate, pe care nu mai intră demult inelul dăruit nouă când am împlinit 18 ani, moment solemn şi normal totodată, repetabil de la o generaţie la alta. Au reumatism şi boli căpătate în anii copilăriei noastre, când se aliniau, tăcute ca nişte umbre, la cozile nopţilor geroase, pentru a cumpăra un pachet de unt sau hârtie igienică. Zăpada le înmuia vinilinul ghetelor ieftine şi picioarele le degerau, dar niciodată nu s-au plâns şi n-au plâns în faţa copiilor lor. Pentru noi înfăşurau în hârtie de ziar bananele verzi, punându-le după sobă sau după caloriferul amorţit şi niciodată nu gustau din delicatesele rare: „Lasă, mâncaţi voi, eu am mâncat!”, iar noi nu ne-am întrebat niciodată când s-a întâmplat aceasta şi nici n-am văzut, cu egoismul vârstei, cum înghiţeau în sec. Vedeam numai zâmbetul obosit dar mulţumit în acelaşi timp, zâmbetul celui care a putut face o bucurie celui pe care-l iubeşte.

Căci ne-au iubit, mamele noastre, şi ne iubesc şi acum aşa cum nimeni nu ne va iubi vreodată. Ne-au dăruit anii de tinereţe iar noi ne-am hrănit cu viaţa lor, vampiri nesătui şi egoişti uneori. Nu au avut farduri şi nici parfumuri bune, nu au avut nici haine de firmă, permanentul le ardea părul şi vopseaua de păr era din coji de ceapă, dar ne-au avut pe noi şi le-a fost suficient pentru a avea motiv să se trezească în zori, pentru o nouă zi. În mintea şi sufletul nostru au pus tot ce a fost mai frumos şi deşi n-am avut telefoane mobile, vacanţe în străinătate, calculatoare, lănţişoare din aur, percinguri, ne-am simţit iubite. Poveştile pe care acum nu mai avem timp să le spunem copiilor noştri, căci suntem prea ocupate să le asigurăm confortul material, de la ele le ştim, mamele noastre. Seara, târziu, ne mângâiau pe păr şi ne spuneau o pildă sau o poveste. Timpul pe care acum noi nu-l găsim, pentru copiii noştri, ele l-au avut întotdeauna, deşi ziua avea tot 24 de ore. Ne-au învăţat să spunem „sărut mâna” când întâlnim o persoană, să cedăm locul în autobuz, să nu răspundem obraznic, să ne cerem iertare, să respectăm oamenii pentru a fi respectate, la rându-ne. Ne-au învăţat să fim oameni or, pentru această lecţie nu au angajat meditator, nici nu ne-au lăsat în grija altora, bone plătite cu bani grei.

Nu ne-au cerut nimic, niciodată, iar felicitările cu desene stângace, făcute în clasă pentru Ziua Mărţişorului, le puneau pe pervaz, cu mândrie, iar garoafele îşi găseau locul de cinste pe masă, într-o glastră din sticlă ieftină. Acum, de 8 martie le dăruim parfumuri sau un sejur în vreo staţiune, punându-le grăbite cadoul pe masă şi trăgând cu coada ochiului la ceas, dar darul cel mai de preţ pe care l-ar dori e, cu siguranţă, o vorbă bună din partea noastră, acele câteva clipe zilnice în care să le sunăm şi să le spunem: „Sărut mâna, mamă! Eşti bine?”

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: