miercuri, martie 24, 2010

Filantropica de lângă noi

"Mâna întinsă care nu are o poveste stă întinsă degeaba", cam aşa spunea personajul lui Gheorghe Dinică în Filantropica. Citez aproximativ, ideea e că pentru a impresiona, pentru a-i determina pe ceilalţi să scoată bani din buzunar pentru a-i pune în palma ta nu e suficient să stai cu mâna întinsă. Trebuie să spui o poveste care să ajungă la sufletul celui din faţa ta.

Nu dădeam bani cerşetorilor nici înainte de a vedea Fiantropica. După ce am văzut Filantropica poţi veni la mine cu cea mai înduioşătoare poveste, rămân neclintită şi nesimţitoare ca o piatră. Precum mai deunăzi când acel tânăr fără slujbă, fără venit, dar mare iubitor de basme bengaleze dorea să-i ofer un exemplar din Cele mai frumoase basme bengaleze. Ca şi cum cei de la editură mi-ar fi pus mie un teanc de cărţi în braţe şi ar fi zis: Ia matale de aici să ai să împarţi cui vrei şi cui nu vrei. A, da, nişte exemplare am primit dar şi mai multe am cumpărat de la editură,la jumătate din preţul vânzării în librarii. Şi uite aşa banii de pe traducere s-au întors de unde au plecat. Dar deviez. Spuneam, aşadar, că poţi veni cu o poveste să înduioşezi şi pietrele, eu răman nesimţitoare...

Azi, de pildă, după ce am mers pe jos vreo doi kilometri, că era frumos afară, aproape de casă mă abordează un cuplu: el, în trening, cu un gentoi de voiaj pe umăr (greu - pietre, cadavru?) cu un telefon supertelefon în mână, transpirat şi cu privirea omului rătăcit de oraş. Ea, mai plinuţă, într-un tricou cu mânecă lungă, gri, cu părul lung şi genul sectant (adică inexpresivă ca o meduză pe uscat), stătea cam la vreo doi metri distanţă de el şi abia după ce te aborda el îţi dădeai seama că sunt împreună. Cam la 35 de ani.
Deci, el, transpirat şi privind rătăcit în jur:
- Nu vă supăraţi, unde e autogara Obor?
Încep să-i explic...
- A, nu cu tramvaiul, pe jos, că nu mai avem bani, venim de la Deva...
Ceva, ceva parcă îmi sună mie cam nepotrivit pentru o simplă indicaţie dar continui să le spun cum să ajungă la autogară.
- Mulţumim, spune el, apoi, după ce mă îndepărtez trei paşi: Auziţi? Dar nu aveţi cumva să ne daţi 7 lei ca să avem de drum?
M-am întors şi cred că i-am aruncat o privire atât de urâtă că nu a putut-o susţine, s-a uitat în altă parte.
- A, nu! Asta nu! am zis eu apăsat şi am plecat.

Peste cinci-şapte minute, timp în care am intrat într-un magazin, ei erau zece metri mai încolo, în spatele unui bloc. Blocul în care locuiesc. Tocmai ce întrebau o doamnă acelaşi lucru: unde se află autogara.
- Aveţi o metodă de a cerşi cam şmecheră, le-am zis eu când am trecut pe lângă ei.
Doamna a făcut ochii mari, ei au tăcut, privindu-mă la fel de nedumeriţi ca doamna. Nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase.
- Adineaori m-aţi întrebat acelaşi lucru şi apoi mi-aţi cerut şapte lei. Sau aţi uitat?
Au făcut stânga-mprejur. Probabil că acum sunt zece metri şi mai încolo. Asta e povestea lor, a mânii întinse... V-au impresionat? Ei, cum zicea Dinică, înseamnă că v-au fraierit!

2 comentarii:

Anonim spunea...

Mana care nu spune o poveste, nu primeste nimic! Parca asa era replica....O zi buna!

Carmen Muşat Coman spunea...

Cred ca da. Multumesc, la fel, anonimule!